Abonează-te
Abonează-te

Primesti pe mail cele mai noi articole publicate

Regele Mihai, simbolul demnității noastre uitate

Așa va fi hotărât Atotputernicul, Cel căruia Majestatea Sa Regele Mihai, cu adâncă reverență, și-a închinat întreaga viață. Să fie acum, la câteva zile după sărbătoarea națională a Unirii tuturor românilor, celebrate de noi buimac și în dezunire, cu puțin înaintea primului Centenar al statului român modern, înfăptuit la 1 decembrie 1918 prin voința liberă și demnă a românilor și sub auspiciile Casei Regale a României. Acum, în ajun de Moș Nicolae, sfântul educator al copiilor uituci și capricioși într-ale istoriei și memoriei, ce suntem. Acum, în plin post al Nașterii Domnului, evenimentul cosmic al creștinătății.

Bătrân și împovărat de zile, asemenea patriarhilor biblici, venerabil și înțelept, Regele Mihai se naște de acum în Ceruri! Mihai I al României: 25 octombrie 1921- 5 decembrie, A.D. 2017. Aproape un secol (și ce secol!) de istorie. Cruntă și sublimă, memorabilă și amnezică.

Ce nume îi va rezerva Regelui nostru Mihai, Istoria cu majuscule?

Cum va fi numit El printre monarhii constituționali ai României moderne, alături de Carol I, Fondatorul dinastiei și Modernizatorul României, Ferdinand cel Leal și Întregitorul de neam, ori Carol al II lea, descumpănitorul? Cum va fi pomenit Regele în istoria îndelungată a domnitorilor și voievozilor români ? El, Mihai, purtătorul numelui celui dintâi visător cu ochii deschiși ai unirii politice premoderne a tuturor românilor, sub același sceptru, în numele apărării creștinătății?

Căci regele este, prin excelență, un simbol viu, symbolon, cel care unește.

Mi se pare potrivit să-I spunem Regelui Mihai, cel-Îndelung-Răbdătorul, Regele Mihai, cel Îndelung-Așteptătorul. I se potrivește Măriei Sale figura biblică a Tatălui care-și așteaptă fiii rătăcitori ce suntem în continuare. Mihai I al României rămâne și Regele îndelungatului nostru exil interior, al ne-întoarcerii noastre acasă, din prea multă uitare (auto)impusă, din prea slabă voință de a ne re-cunoaște propria istorie și tradiția democratică.

Cert este că în constelația șefilor de stat ai lumii, mai cu seamă ai celui de-al doilea război mondial, între care Majestatea sa era pâna mai ieri singurul și venerabilul supraviețuitor, regele Mihai are un nume de bun augur, recunoscut pe deplin ca unul din marii lideri ai lumii, cel care, prin deciziile sale, a scurtat durata războiului cu aproape 6 luni. Înaltele decorații conferite la sfârșitul celui de-a doilea război mondial de președinții ambelor super puteri, sovietice și americane, confirmă această recunoaștere internațională de care Regele s-a bucurat: Ordinul Victoriei, cea mai înaltă decorație militară sovietică decernată Regelui Mihai la 19 iulie 1945, printr-o ceremonie desfășurată în Sala Tronului, și Legiunea de Merit în grad de Comandant Șef, conferită un an mai târziu, în 1946, din partea președintelui American Harry S. Truman.

„Majestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepțional de merituos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Națiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste. (..)Prin judecata lui superioară, prin ascuțimea acțiunii sale și prin înaltul caracter al cârmuirii sale personale, Regele Mihai I a adus o contribuție extraordinară la cauza libertății și democrației”, se afirma în brevetul de decorare semnat de Harry Truman, Președintele Statelor Unite ale Americii în 1946.

În același timp însă, istoria tulbure, crepusculară ce a urmat celei de a doua conflagrații mondiale a cunoscut o paradoxală pace postbelică, așa cum o numea însuși Regele, cu amară ironie, pacea care a fost Războiul Rece, care a divizat maniheist întreaga lume, vreme de mai bine de 4 decenii. În plină instaurare în forță a comunismului pe jumătate din continentul european, Regele Mihai a rezistat redutabil, a fost ultima redută a democrației și a constituționalității din această parte a Europei sovietizate, până la abdicarea sa forțată, odată cu abolirea ilegală a monarhiei din România și instaurarea ilegitimă a republicii populare.

Rezistența împotriva dictaturii și lupta constantă pentru re-stabilirea democrației și a drepturilor și libertăților cetățenești, călcate în picioare de regimul comunist, a fost exercitată de Regele în exil prin diverse forme diplomatice, reverberate în mass media internațională mai intens sau mai slab, în funcție de contextul internațional, dar de fiecare dată trecute sub tăcere, total și brutal, de Securitatea regimului paranoic comunist.

„Ca Rege al României am luptat pentru respectul demnității omului și m-am împotrivit nazismului și mai târziu comunismului. Am fost detronat în zilele stalinismului. Continui lupta din exil, nu pentru a cere drepturile mele, ci pentru a restabili drepturile poporului român.” ( Regele Mihai, 4 decembrie 1989)

Erau cuvintele Regelui Mihai într-o scrisoare din 1989, despre care se știe prea puțin, adresată Papei Ioan Paul al II lea, liderul charismatic care însuflețise Solidaritatea poloneză prin mesajul Cristic „Nu vă fie frică!” În anul marilor transformări revoluționare din Europa de Est, Majestatea Sa i se adresa acestui ilustru personaj istoric, amintindu-i cu ardoare de România, înaintea summit-ului de la Malta între liderii sovietici și americani, din 4 decembrie 1989.

Așadar, la sfârștiul secolului al XX-lea, Regele Mihai se putea număra cu onor printre drepții veacului, cei care, în numele unor principii democratice perene, se împotriviseră curajos și totalitarismului nazist, și, mai cu seamă, celui comunist.

O rezistență care s-a prelungit în cei peste 40 de ani de exil, o jumatate de secol chiar, dacă punem la socoteală cele 10 încercări eșuate ale Regelui de a se întoarce în propria-i țară după Revoluția din decembrie 1989. Din 1990 până în 1997, autoritățile române postdecembriste, înfricoșate de autoritatea morală și de legitimitatea istorică a Regelui, au acționat confuz și violent, împiedicându-l sistematic pe Suveran să-și revadă propria țară eliberată cu preț de sânge în 1989, dar nu și pe deplin liberă. O singură excepție luminoasă pentru noi și de temut pentru liderii politici, în tot acel răstimp: astrala Întâlnire de Paște din 1992, cînd peste 1 million de români, după cum estima atunci CNN, au venit să-și (re)vadă cu ochii lor Regele!

Iar între toate aceste forme de rezistență activă, rezistența prin memorie este cea în care Majestatea Sa a excelat de-a lungul întregii vieți. Stâlp de aducere aminte și monument a fost El însuși, prin personalitatea și statura sa istorică și prin longevitatea sa, piatră de poticnire a fost Regele Mihai deopotrivă pentru complicitatea postbelică a lumii occidentale și pentru tiraniile comuniste și confuziile post-comuniste din țară.

Însă, mai presus de istorie, cum va rămâne Regele Mihai în inimile și în mințile noastre, contemporanii Măriei Sale? A celor mai bine de trei generații de vrednici ori nevrednici contemporani? Cum vom vorbi noi despre El copiilor noștri ? Ce fel de narațiune le vom transmite, fie în concordanță cu ce vor scrie sau vor trece sub tăcere manualele, cărțile, ebook-urile și facebook-urile, fie într-o contra-memorie pe care le-o vom mărturisi noi înșine ? Cum vom povesti istoria întânirilor noastre, reușite ori ratate, cu copleșitor de simpla, de ascetica și de puternica sa personalitate?

„Viața mea a fost o lungă și loială așteptare”, spunea din nou, sapiențial, Regele, într-un discurs din 8 noiembrie 2014, la aniversarea a 25 de ani de la căderea comunismului. „Așteptare ca Europa să-și revină în fire, așteptare ca România să se reîntoarcă la ea însăși. Răbdarea poate fi, uneori, o armă împotriva destinului istoric. Așteptarea și credința. Iubirea și simțul datoriei.”

Când ne vor întreba, poate, de ce L-am lăsat să ne aștepte atât de mult timp, ce le vom răspunde copiilor noștri? Pentru că Regele, să nu ne ascundem după deget, pe noi ne-a așteptat. Să creștem, să ne maturizăm, să fim în stare să alegem în cunoștință de cauză. Se pare că mai avem încă nevoie de ceva timp.

Or, tocmai generațiile viitoare sunt cele pe care Majestatea Sa le avea în fața ochilor minții atunci când rostea memorabilul discurs la împlinirea vârstei de 90 de ani. Se întâmpla în 25 octombrie 2011, în fața camerelor reunite ale Parlamentului României, una dintre instituțiile statului de drept pe care Regele Mihai, ca Rege Constituțional, le-a respectat.

„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. (..)Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri. Așa să ne ajute Dumnezeu!”

Cât despre Numele său scris în Ceruri, Unsul Domnului, cel consacrat Episcop al Bisericii Ortodoxe Române și demn de a intra prin Ușile Împărătești, nădăjduim că va fi pomenit cum se cuvine, cum s-ar fi cuvenit în toți anii aceștia, în toate bisericile românești de pretutindeni.

Din respect pentru noi înșine, indiferent de opțiune politică, de cunoaștere sau de necunoaștere istorică, fie ca memoria Regelui Mihai I al României să fie onorată de românii de pe tot pământul și de toți concetățenii noștri.

A Dio, Rege drept și bun! Atotputernicul să ne ierte pentru că nu te-am re-cunoscut și să Te răsplătească pentru îndelunga-Ți răbdare, vrednica așteptare și longeviva verticalitate!

de Sidonia GRAMA

Text apărut în ziarul Zi de zi si în Transilvania Regală, în 6 decembrie 2017

Total
0
Shares
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articolul anterior

Regina Maria și Regele Ferdinand pe bancnota de 100 de lei

Articolul următor

Un copil din Tulcea a primit o inimă nouă în urma unui transplant efectuat la Târgu Mureș

Citește și despre galele The Voices of Business Awards:
The Voices of Business Awards Cluj 2023
The Voices of Business Awards Alba 2023
The Voices of Business Awards Sibiu 2023
The Voices of Business Awards Brașov 2023
Citește și:
Zi de Zi știri economice:
Loading RSS Feed
Total
0
Share