Din patrimoniul zonelor rurale răspândite în Transilvania fac parte atât tipurile de case, locuințe, cât și tipul de curte cu clădirile adiționale ale gospodăriei – grajduri, șuri, fânare, saivane – și, de asemenea, porțile de intrare în curți, gardurile care împrejmuiesc locuințele.
Aranjamentul în spațiu al casei, șurii și celorlalte acareturi într-un model oarecare de curte a fost dictat de nevoi funcționale, utilitate și accesibilitate. Dacă în satele săsești tipice sunt casele dispuse în șir pe teren în general plan sau pantă ușoară, legate între ele prin porți, cu fațadele direct la drum, în satele românești, în schimb, găsim de regulă case separate unele de altele prin curți și grădini, care nu sunt dispuse direct la șosea, ci retrase în curte, separate de drumul sătesc sau șosea prin curte și gard. Gardul este atât o centură de protecție, o apărătoare a casei, curții, proprietății, dar și o formă simbolică de delimitare a proprietății infividuale. În satele românești tradiționale arhitectura gardului s-a dezvoltat spectaculos, după zonă și materialele folosite, devenind parte integrantă în stilistica vernaculară.
Modelele de sate, locuințe, case, gospodării, ulițe s-au dezvoltat de-a lungul timpului în funcție de mediu, de specificul locului, dar și de nivelul tehnologiei timpului și contextul istoric. Acestea se integrau literalmente în peisaj într-o manieră firească, lipsită de stridențe și sfidări față de mediul natural. Zonele de munte, deal și câmpie își „aleg” singure tipul de habitat posibil sau cel mai prielnic locuirii, în funcție de cât de abrupte sunt drumurile, cum este clima, ce materiale sunt la îndemână. Ca loc de adăpost permanent, casa a fost concepută strict în funcție de condițiile climatice specifice, iar rațiunile estetice sunt secundare sau adiționale. În zonele calde și uscate la construcția caselor s-au folosit mai mult materiale cu inerție termică mare precum piatra, pământul, chirpiciul care mențin răcoarea. De asemenea, casele au fost grupate foarte apropiate unele de altele sau chiar lipite pentru a nu avea suprafețe mari expuse la bătaia soarelui. Din același motiv, unele au fost semiîngropate, lipite de un deal, iar pereții vopsiți în alb sau culori deschise. În zonele de munte, precum Maramureș, Apuseni, Bistrița casele au acoperișurile cu pantă abruptă pentru a favoriza scurgerea rapidă a ploii abundente și a nu reține zăpezile în vreme de iarnă.
Piatra, pământul și lemnul sunt materialele cele mai des folosite la construcția caselor și gospodăriei. Cărămida s-a folosit sporadic, răspândirea acesteia producându-se odată cu perioada industrializării. În zonele viticole și cele în care se face agricultură casele au fost concepute cu pivnițe mari pentru depozitarea vinului și produselor. Aici casele sunt adâncite în pământ. În zonele de colină și munte unde viața depinde de crescutul animalelor, observăm case cu acoperiș înalt – care funcționa și ca depozit de cereale, și ca afumătoare –, precum și șuri înalte pentru depozitarea fânului. O zonă în care găsim gospodării construite în totalitate din piatră este comuna Ceru-Băcăinți (img.) din județul Alba. Pentru că în zonă se găsește ardezie, atât pereții caselor, grajdurilor și anexelor gospodărești, cât și acoperișurile sunt din piatră.
Când vorbim de arhitectura vernaculară sătească din Transilvania trebuie să avem în vedere diversitatea acesteia, la care au contribuit, pe lângă elementele indicate mai-nainte, și specificul socio-cultural. Acesta ar putea să explice că în aceleași sate, unde există populație mixtă, modelele de case românești și cele săsești sunt diferite. De asemenea, între casele românești și cele secuiești. Termenul „matrice stilistică” introdus de Lucian Blaga pentru a explica aceste deosebiri nu spune totul, dar atrage totuși atenția asupra dimensiunii psihologice, spirituale a habitatului. Există și acest „inconștient stilistic” pe care de pildă comunitățile de sași l-au purtat cu ei de-a lungul colonizării Țării Bârsei și Banatului, după cum există un astfel de element românesc în arhitectura caselor și bisericilor din lemn. În baza acestuia au fost create așa-numitele zone etnografice, foarte clar conturate fiind Maramureșul, Apusenii, regiunea săsească.
Dacă avem în vedere conceptul tradițional al casei dincolo de aspectele estetice și utilitare, observăm o anumită modalitate de ordonare a spațiului în relația exteriorului cu interiorul, a deschiderii cu închiderea. Casa este în esență un spațiu închis, delimitat, loc de izolare în raport cu exteriorul. Trecerea de la spațiul deschis la cel închis nu se face brusc, ci treptat, prin zone de intermediere – pridvorul, prispa, târnațul (img), tinda sau antreul. De asemenea, trecerea se face peste prag, care avea, la fel ca prispa funcție magică. Decorațiunile simbolice ale târnațurilor exprimă o întreagă cultură de tip magic în sistemul căruia omul se lega de natură, mistere, fenomene, forțele benefice și cele malefice, încercând să profite de primele și să se pună la adăpost de cele din urmă. Multe simboluri de pe târnaț, pragul, ușa casei, ramele ferestrelor aveau funcție apotropaică. Tinda sau antreul avea de regulă un cuptor pentru gătit și pentru încălzitul întregii case, și era locul unde se mânca. Casele cu mai multe încăperi, cum se construiesc în zilele noastre și la sat, nu au existat în mod tradițional. Abia prin secolul al XIX-lea se modifică conceptul de casă, prin extinderea suprafeței și crearea unei „case bune”, camera în care nu se locuia, care era folosită numai la ocazii, sărbători sau pentru oaspeți aleși. Lada de zestre (img) și hainele fetelor de măritat erau ținute în această cameră.
Vianu MUREȘAN
(Din ediția specială a Transilvania Business Nr. 86 – „ENJOY TRANSYLVANIA!” – Mai/Iunie 2019)
