Abonează-te
Abonează-te

Primesti pe mail cele mai noi articole publicate

Viața socială a statuilor

În viața unui oraș și a unei comunități, statuile și monumentele marchează spațiul public ca semne și simboluri. Sunt pietre arhetipale de aducere aminte, obiectivări ale memoriei și ale valorilor din trecut care ne re-prezintă, într-un limbaj artistic, aspirațiile. Monumentele istorice și cele de for public (din latinescul monumentum, a aduce aminte, a atrage atenția, a semnifica) exprimă filiații istorice, ideatice și artistice. Ele afirmă și celebrează descendențe și identități culturale și sociale multiple, coexistând adeseori tensionat, concurențial și totuși cordial, în comunități multiculturale, interetnice și interconfesionale, așa cum sunt, prin excelență, cele din spațiul istoric transilvan.

Unele monumente sunt și locuri ale memoriei. Cele pe care istoricul francez Pierre Nora le definea ca fiind „legate intim de viață și de moarte, de timp și de eternitate; într-o spirală a colectivului și a individualului, a prozaicului și a sacrului, a imuabilului și a mobilului.”

Oricât de stabile par a fi, monumentele suferă la răstimpuri o anume mobilitate, pe verticală sau pe orizontală, trădând neliniști sociale și culturale. Unele sunt plimbate, într-un perpetuum mobile la scara istoriei, precum statuia Lupoaicei din Cluj. Altele sunt ridicate sau coborîte de pe soclu. În vremuri de criză, mai ales, monumentele sunt contestate sau supraînvestite cu sens, relocate sau distruse, dezasamblate sau profanate cu fervoare iconoclastă. Statuile pleacă alungate sau se întorc din exil, sunt restaurate și reconsacrate în spațiul public. Așa cum urmează a fi relocată pe locul originar și restaurată, statuia baroc a Fecioarei Maria, Protectoarea, în noul concept arhitectural de amenajare urbană din Cluj.

Elitiste sau proletcultiste, statuile au o aură regală. Ele nu pot fi atinse oricum, orice intervenție inoportună poate avea conotații de detronare ori de lezmajestate. De sacrilegiu sau de profanare. Cu atât mai mult cu cât, unele statui mai au  încă, implicit, rolul originar de monumente funerare. De morminte simbolice. Mai ales pentru personalitățile istorice care nu au avut parte de mormânt pe teritoriul țării sau în inima comunităților ale căror idealuri le-au servit, așa cum este cazul marelui om de stat Iuliu Maniu, recent comemorat, sau al Corifeilor Școlii Ardelene. Ori al frumoaselor statui ale poetului maghiar Sándor Petőfi, care împânzesc orașele din Ardeal.

Inamovibile și nemuritoare în ambiția lor de a fixa timpul și memoria comunităților pentru posteritate, statuile și semnificațiile lor sunt, totuși, profund mișcătoare. Or, mobilitatea monumentelor, deși explicabilă uneori edilitar, nu este niciodată indiferentă sau inocentă politic, degrevată de simbolism și de sensibilități publice profunde.

Date fiind mizele mari identitare, monumentele fac obiectul politicilor memoriei. Politici, în sens ideologic, dar și în sens etimologic, de administrare în comun a cetății, a polis-ului. Uneori inspirate, atente, competente, alteori intruzive, violente, disprețuitoare ori distrugătoare, politicile memoriei cer echilibru, discernământ și o bună măsură între memorie și uitare, între exces și deficit de semnificare.

Istoric vorbind, schimbările dramatice de regim politic aduc și schimbări, la fel de dramatice, în regimul memoriei. Tranzițiile de la un regim la altul implică și reorganizări sociale ale memoriei istorice și culturale. Ele vizează redenumirea străzilor, intervenții asupra însemnelor memoriale, alterări ale peisajului memorial, uzuri și abuzuri ale memoriei și uitării. Nu o dată, în timpul revoluțiilor sau al revoltelor populare, statuile au fost aruncate în vâltoarea luptei sau a uitării politice. Damnatio sau commendatio memoriae. În orice timp și spațiu, la scară locală și globală.

Și totuși, pe timp de pace, de creștere economică și culturală, așa cum este, din fericire, timpul nostru, statuile, cu haloul lor simbolic, se bucură de o anume liniște. De abia când un incident, de obicei nefericit, le vizează, când o schimbare bruscă și ireverențioasă le aduce din nou, în lumina reflectoarelor, monumentele afectate ne pot revela crize de sens și de identitate și probleme acute de comunicare simbolică. În special când este vorba despre locuri ale memoriei, învestite cu înțelesuri înalte, cu mize identitare și cu afecțiune, așa cum este cazul, tot în Cluj, al ansamblului arhitectural al Școlii Ardelene, opera sculptorului Romul Ladea.

Sidonia GRAMA

Editorial publicat în ediția cu nr. 116 a revistei Transilvania Business (28 martie – 26 aprilie 2023)

Total
0
Shares
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articolul anterior

Aeroporturile Europei, între profit și poluare. Viitorul aviației, dezbătut la Cluj

Articolul următor

Monumentul Școlii Ardelene – un loc (rănit) al memoriei

Citește și:
Sălajul are nevoie de autostrăzi pe bune, nu doar pe hârtie.
Citeste mai mult

Autostrăzile pe hârtie ale Sălajului

În teorie, județul din Nord-Vestul României trebuia să aibă finalizate trei secțiuni din Autostrada Transilvania (A3), practic încă…
În cadrul galei de decernare a Premiilor Progresiv 2023, eveniment care premiază inovația și performanța în piața de retail & FMCG, Farmec a ridicat trofeul la categoria Best New Non-food Product, pentru cea mai recentă gamă lansată: Gerovital Must Have.
Citeste mai mult

Farmec ia premii în serie la București

Trei distincții au fost obținute, în ultima perioadă, de către fabricantul de produse cosmetice din Cluj-Napoca. În cadrul…
Zi de Zi știri economice:
Loading RSS Feed
Total
0
Share