În durata lungă a istoriei românești și universale – profund simbolice în străfundurile lor cele mai înalte –, ideea românească de republică și cea de președinție au o respirație scurtă. Gâfâită. Nici cât o viață de om.
E bine să ne amintim că în 2024, anul pe care tocmai îl încheiem – un an turnesol al alegerilor globale și naționale, cu crizele lor adânci de leadership și de reprezentare – republica noastră împlinește 77 de ani, iar instituția prezidențială românească, nici mai mult nici mai puțin de 50 de ani. Un jubileu fără jubilație. Și fără memorie. Departe de sentimentul biblic originar de eliberare, de pace și răsplată. De înțelepciune și discernământ. Ci, dimpotrivă. Trăit acum în plină confuzie, consternare și absurd. O situație ingrată și riscantă, consfințită în al treisprezecelea ceas, de decizia Curții Constituționale a României de anulare a întregului proces electoral și de reluare integrală a alegerilor prezidențiale. Pe muchie de cuțit și de constituționalitate.
Or, geneza celor două imberbe instituții de guvernământ – altfel onorabile în sine (lat. res publica- treburi, interese publice; praesidentum, praesidere – a sta, temporar, în frunte) -, nu are în istoria noastră nicio noblețe. Și mai grav, nicio legitimitate. Sau concesiv, ele au căpătat în acest răstimp de 35 de ani de la revoluție, în cel mai bun caz o legitimitate provizorie. Precară. Mereu problematică.
Ambele se leagă de istorii profund nefericite: cea dintîi – republica – proclamată la fatidica dată de 30 decembrie 1947, este legată ombilical de instaurarea ilegitimă și (de aceea) violentă a comunismului în România. Cea de-a doua – instituția-onor-prezidențială – atât de prizată azi, a fost înființată de abia în 1974, din capriciile dictatoriale, cu accente suprarealiste, ale ultimului (dar nu cel din urmă) conducător comunist, Nicolae Ceaușescu.
Să fi fost rădăcinile istorice și politice putrede ale acestor instituții, cauza principală a crizelor nesfârșite prin care trecem? Ale confuziei și consternării trăite (și) azi, când ultimele alegeri prezidențiale au făcut, mai mult ca oricând, ca însăși ideea de președinție să pară derizorie?
Să fim, totuși, optimiști la trecerea dintre ani și să vedem partea plină a paharului de șampanie. Etimologic, criza (gr. Krisis) e o șansă de vindecare (sau de sfârșit), un prilej de judecată, de discernămînt. O oportunitate de a înțelege și a vedea mai departe, în prezent, în trecut și în viitor.
Originile republicii. 30 decembrie 1947
„Popoarele mari au memorie bună”, spunea înțelept regele Mihai.
Acum exact 77 de ani, în acea tristă zi de 30 decembrie 1947, tânărul suveran Mihai I al României (recent întors de la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II a Regatului Unit), împreună cu regina-mamă Elena erau chemați de urgență, de la reședința lor din Sinaia, unde petreceau Crăciunul, la palatul Elisabeta din București. Pentru o „lichidare prietenească a monarhiei”, cum avea să se exprime cu cinism iresponsabil dr. Petru Groza, prim-ministrul guvernului impus de sovietici. Împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, aceștia îl vor forța pe rege să abdice, „pentru el și pentru urmașii săi”, sub asediul trupelor Diviziei Tudor Vladimirescu, pregătite în URSS și cu amenințarea uciderii a peste 1000 de tineri.
„A fost ultima pagină a ocupației României”, își amintea Regele, în discursul său memorabil din 30 decembrie 1997. „Un partid politic ce nu avea mai mult de o mie de membri în 1944, și care altfel nu ar fi avut nicio șansă să câștige alegerile, a impus o dictatură ce a durat mai bine de patru decenii în Țara noastră.”
„În aceste condiții, Eu nu mă consider legat în niciun fel prin acest act care mi-a fost impus. Cu încredere nezdruncinată în viitorul nostru, (…) Eu voi continua să servesc poporul român de care destinul Meu este legat pe veci.” Este declarația tânărului rege din exil, în martie 1948, la conferința de presă din Londra, în care informa pentru prima dată comunitatea internațională despre situația gravă din România.
În aceeași zi paradoxală de 30 decembrie 1947, nu numai că regele a fost silit să renunțe la tron (se mai întâmplase în istoria recentă, chiar și la case regale mai mari), dar, cu o grabă fatală, încălcând orice urmă de legalitate și de constituționalitate, complotiștii loviturii de stat (comunist revoluționare) s-au grăbit să îndeplinească ordinele Kremlinului: Abrogarea Constituțiilor României, abolirea monarhiei și proclamarea republicii. Toate în mai puțin de o oră, în condițiile în care Parlamentul României era în vacanță. Prin înaltă trădare și sperjur, fals masiv, fraudă și ilegalitate, după cum demonstrează Eleodor Focșeneanu în cartea sa, „Două săptămîni dramatice din istoria României”.
Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română, publicată în Monitorul Oficial numărul 300 bis din 30 decembrie 1947 confirmă această grozăvie juridică fondatoare.
Acum 77 de ani, populația României afla cu stupoare, de la radio și din ziarul Scînteia, despre abdicarea Regelui și despre Proclamarea Republicii. Un șoc. O stare de consternare și confuzie. Memorii rănite și reprimate sub tăvălugul unor uitări politice și istorice impuse sistematic, timp de mai mult de patru decenii.
Cu astfel de origini istorice, chiar și pentru un republican convins, de bună credință, ilegitimitatea istorică gravă a republicii noastre este greu de digerat.
Originile instituției președinției. Sceptrul prezidențial.
Cât despre ideea de „președinție”, familiară nouă azi, ea apare târziu după instaurarea comunismului, în a doua parte a regimului lui Nicolae Ceaușescu, când acesta începe să-și pună în practică planurile de cucerire totală a puterii în stat, după cum afirmă unii istorici.
Până atunci, regimul comunist evitase cumva personalizarea și concentrarea excesivă a puterii politice, promovând în schimb, funcțiile de președinte al prezidiului Marii Adunări Naționale sau președinte al Consiliului de Stat.
Aș mai spune că, în plan simbolic, aura exilatului Rege Mihai, șeful legitim al statului, trebuie să fi planat încă, hamletian asupra țării, umplând noul regim comunist uzurpator de un nevindecat complex al ilegitimității. O temă grea, ce bântuie teatrul shakespearian, istoria universală și antropologia politică. Conducătorii comuniști părea că nu îndrăznesc încă să substituie figura autorității regale cu cea a unui președinte de țară.
A îndrăznit, însă, Nicolae Ceaușescu. În plină glorie, după momentul 1968 și vizita la Palatul Buckingham, animat de mania grandorii, Nicolae Ceaușescu instituie funcția de Președinte al Republicii Socialiste România, în martie 1974, prin modificarea Constituției din 1965. Legea nr. 1 din 28 martie 1974 privind modificarea Constituției statua rolul președintelui republicii.
Ceremonia de învestire a primului președinte al republicii avea să fie solemnă și suprarealistă, exhibând o regalia prezidențială. La 28 martie 1974, Marea Adunarea Naţională îl alege şi proclamă în unanimitate pe Nicolae Ceauşescu în funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România. Președintele Marii Adunări Naționale îi înmânează lui Nicolae Ceaușescu eșarfa tricoloră și sceptrul. Prezidențial. Un oximoron. Sceptrul – simbol al puterii și al autorității (regale și militare), al verticalității, axis mundi și însemn falic, în dicționarele de simboluri – este resemnificat cu insolență.
Ironia sau sfidarea istoriei nu scapă marelui artist suprarealist Salvador Dali, care nu ezită să o imortalizeze fugitiv, printr-o telegramă de felicitare. „Am apreciat profund demersul dumneavoastră istoric de instaurare a sceptrului prezidențial”.
Soarta primului și ultimului președinte comunist avea să fie tragică. La 25 decembrie 1989 Nicolae și Elena Ceaușescu erau împușcați la Târgoviște, după un proces stalinist care a durat, ca și proclamarea republicii, mai puțin de o oră, iar sentința capitală, pronunțată de un tribunal excepțional, a fost executată imediat. Era primul Crăciun liber. Filiația stalinistă-bolșevică-iacobină a Revoluției-cu-majuscule se manifesta cu toată înspăimântătoarea ei forță.
Revoluția duală din decembrie 1989, anti-Ceaușescu și anticomunistă avea să perpetueze (cu succes?) cele două instituții vedetă, republica și președinția. Istoria apropiată a președinților postcomuniști, cu bunele și relele lor, ne este cunoscută.
Symbolon. Nevoia noastră de unificare
În anul de grație 2024 ce tocmai stă să treacă, avem nevoie mai mult ca oricând de cineva și ceva care să ne unească, să ne pacifice, să ne anime. Avem nevoie de un simbol viu (gr., symbolon, cel care unește). Nu de falși profeți și salvatori politici care să ne dividă (gr dyabolon) prin ură și dispreț.
„Un crie de coeur”, așa definea Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei, alegerile prezidențiale din 2024 în seara Regală dedicată Corpului Diplomatic acreditat la București. O ceremonie inaugurată acum 158 de ani de Principele Suveran Carol I, în primul său an de domnie și continuată, după căderea comunismului, de regele Mihai și de fiica sa cea mare, Margareta, un model exemplar de leadership regal feminin.
„În cele din urmă, sper că autoritățile noastre publice văd alegerile din prezent așa cum sunt de fapt: un cri de coeur, un strigăt plin de pasiune, izvorât din inima alegătorilor care se simt ignorați și neglijați de sistemul nostru politic actual”(…)Să tratăm alegerile de anul acesta ca pe un semnal de alarmă.”
În plin absurd politic și existențial, ne amintim mărturisirea de credință a lui Eugen Ionesco, la televiziunea franceză, imediat după momentul astral al întoarcerii Regelui Mihai în țară de Paște, în 1992:
„România are nevoie de un regim nou, care este cel mai vechi și cel mai stabil şi cel mai convingător din toate timpurile. Revenirea la o tradiție vie și nouă. Veche și nouă. Trăiască Regele!”
După 35 de ani de libertate, avem nevoie de un simbol viu care să întrupeze continuitatea, suveranitatea și europenitatea noastră, care exprimă firesc și consecvent dragostea de țară și de popor, interesul național, binele comun. Care să redea sensul marilor cuvinte vitale: Iubire. Dăruire. Adevăr.
Și cum am putea celebra trecerea dintre ani și fatidica dată de 30 decembrie, fără aducerea aminte a cuvintelor Regelui Mihai din 2011, de pus pe frontispiciul Parlamentului. Și al inimilor.
„Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!
Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. (…)Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
Sidonia Grama
PS – Text aparut si pe Sens Politic – senspolitic.ro
