Domeniul sănătății structurale are astăzi și o asociație profesională activă deja de 3 ani în România: Asociația Profesională pentru Monitorizare Geotehnică și Structurală (APMGS).
Mariana Garștea, Președinte și co-fondator, explică mai multe despre proiectele, realizările și provocările resimțite în cei 3 ani de activitate, precum și despre care sunt prioritățile pe care crede că noul Guvern ar trebui să le aibă în vedere, atunci când vine vorba despre subiectul siguranței structurale a mediului construit.
Ce însemnătate are Asociația Profesională pentru Monitorizare Geotehnică și Structurală (APMGS)?
Este prima asociație profesională din domeniul monitorizării geotehnice și structurale de la noi. Pentru industria noastră, este semnul unei maturizări, a unei dorințe de aliniere la standardele de calitate internaționale, a intenției de a profesionaliza acest domeniu și de a construi o comunitate de practicieni profesioniști în jurul lui.
De asemenea, este modalitatea noastră de a sprijini autoritățile publice care au nevoie de parteneri ce prioritizează sănătatea structurală a proiectelor de infrastructură, respectiv de a construi consens în privința nivelului de calitate la care trebuie implementate serviciile de monitorizare în toate proiectele de construcții.
După ani și ani de zile în care nici nu s-a discutat despre subiectul urmăririi comportării construcțiilor în timp la nivel public și în care sănătatea structurală nu a fost efectiv pe agenda prea multor factori de decizie, cred că am ajuns în sfârșit într-un moment în care nu mai putem ignora importanța serviciilor de monitorizare geotehnică și structurală – iar aici APMGS și-a propus să umple golul de informație și bune practici pe care industria le are de recuperat la acest capitol. E simplu, deci: alături de toți membrii APMGS, ne propunem să impunem sănătatea structurală ca standard, nu ca excepție, în protejarea mediului construit din România.
Care au fost principalele provocări din ultimii 3 ani? Dar realizările cele mai importante?
Principala provocare a ținut de modul în care este văzut subiectul sănătății structurale la noi. În timp ce în Europa de Vest, monitorizarea structurală este la un nivel foarte avansat – Franța, Italia, Germania au investit deja de ani buni în sisteme inteligente de urmărire în timp real a comportării structurilor –, în România am avut și avem încă mult de recuperat în înțelegerea acestui domeniu. Deși e obligatorie prin lege ca activitate, monitorizarea este încă văzută și tratată ca fiind opțională în multe contexte. România rămâne în urmă nu pentru că nu are specialiști sau tehnologia necesară, ci pentru că refuză sistematic să prioritizeze acest domeniu.
De asemenea, o provocare importantă a fost să nu creăm „încă o asociație profesională” – și nu una rigidă –, ci o comunitate activă, care să facă schimb de informații, care să-și dorească să contribuie, care să aibă o comunicare directă cu factorii de decizie și care să fie realmente interesată de modul în care este văzută și pusă în aplicare activitatea de monitorizare.
La capitolul realizări, în cei 3 ani de la înființare, am informat nu mai puțin de 283 de primării și 39 de consilii județene despre obligativitatea monitorizării construcțiilor esențiale (spitale, creșe, școli, săli de spectacole cu peste 200 de persoane, aziluri, clădiri din patrimoniul național și altele). Am elaborat mai multe ghiduri de bune practici pe care le-am diseminat către toți cei direct interesați, am derulat 7 campanii de comunicare în care am implicat mai mulți membri, dar și specialiști din afara asociației și, nu în ultimul rând, am trimis un newsletter lunar citit de mai mult de 2.000 de abonați. Dincolo de cifre, cred că tot acest efort se traduce în faptul că am crescut gradul de conștientizare a importanței domeniului și că mesajul nostru a fost bine primit și și-a atins scopul.
Cine să devină membru în APMGS și de ce?
Pe scurt, oricine înțelege că are nevoie să fie la curent cu modul în care evoluează monitorizarea structurală și geotehnică și cu procesul corect prin care trebuie implementată ea. Toți cei care vor să fie siguri că își duc munca la bun sfârșit în cele mai bune condiții și că ceea ce lasă în urmă – construcții civile sau proiecte publice – sunt sănătoase structural și rezistă și peste generații.
În prezent, avem numeroși membri din toate categoriile relevante și de peste tot din țară: de la specialiști proiectanți până la constructori și profesioniști responsabili în mod direct de monitorizare.
Top 5 proiecte care au nevoie de monitorizare mai bună.
Aș spune mai degrabă nu doar că au nevoie de o monitorizare mai bună, ci că au nevoie de monitorizare – dat fiind că ea nu se întâmplă deloc, din păcate.
Enumăr aici:
- Podurile rutiere și feroviare. Multe dintre aceste structuri au deja peste 40-50-60 de ani de când au fost date în exploatare, au fost proiectate pentru un alt regim de trafic decât cel din prezent și nu dispun de sisteme moderne de monitorizare structurală. Fiecare zi fără a avea o instrumentație adecvată este o zi în care crește riscul de colaps și prăbușire.
- Spitalele publice. Avem nevoie de spitale sigure, iar acest lucru se poate obține doar prin evaluări tehnice periodice și prin implementarea sistemelor de monitorizare în timp real, pentru a proteja viețile personalului și ale pacienților.
- Infrastructura subterană (metroul) și supraterană. O monitorizare riguroasă poate detecta tasări diferențiale, infiltrații sau alte probleme structurale ce pot pune în pericol siguranța călătorilor. Vorbim despre infrastructură critică, deci lucrurile nu pot fi lăsate la voia întâmplării în acest caz.
Dacă ar fi să trag o concluzie, România are un patrimoniu construit – aflat în colaps tăcut, o combinație letală de risc seismic ridicat cu schimbări climatice accelerate, cu o lipsă cronică de mentenanță și cu o subfinanțare sistemică. Peste toate acestea se adaugă și o indolență administrativă ce ne duce treptat spre un scenariu care nu arată deloc bine.
Mii de clădiri vulnerabile stau nemonitorizate în orașe aglomerate, zeci de poduri sunt îmbătrânite și sunt tranzitate zilnic fără a fi măcar evaluate corect, sute de spitale au structuri care nu au mai fost verificate de zeci de ani, iar școlile noastre funcționează în clădiri neconsolidate. Mentenanța este aproape inexistentă, iar bugetele pentru prevenție sunt primele tăiate în fiecare an. Acest peisaj nu este unul deloc fericit și nu exagerez spunând că este chiar un eșec de guvernanță.
Care sunt 3-5 priorități pentru noul Guvern, din perspectiva dvs.?
Pentru că tot discutam despre stadiul în care am ajuns și despre eșecul guvernanței la capitolul sănătate structurală, văd mai multe priorități pe care le-aș pune pe masă.
Pe de o parte, vorbim despre adoptarea unei legi a monitorizării geotehnice și structurale (nu un standard, nu o parte dintr-un cod, ci o lege în toată regula). România are nevoie urgentă de un cadru legislativ dedicat, care să seteze standardele minime obligatorii pentru infrastructura publică și care să impună clar răspunderea beneficiarilor și administratorilor. Fără o lege, vom continua să construim și să reabilităm „pe încredere”, pe principiul „merge și-așa”, fără date, fără control și fără siguranță.
Apoi, este nevoie de alocarea bugetară prioritară în programele de investiții naționale. Monitorizarea nu este un cost, ci este o investiție cu randament măsurabil foarte concret. Prin integrarea monitorizării în toate proiectele mari finanțate din PNRR, Anghel Saligny sau alte surse, Guvernul poate preveni dezastrul și poate reduce cheltuielile cu reparațiile de urgență.
O altă prioritate este obligativitatea monitorizării post-intervenție (reabilitări, consolidări, reconversii). Orice lucrare de consolidare fără o perioadă ulterioară de monitorizare este o investiție făcută în orb și fără garanții. Avem nevoie de monitorizare, pentru a valida eficiența intervenției și pentru a preveni eșecurile ulterioare.
Adaug pe listă și investițiile în formarea specialiștilor în monitorizare structurală și geotehnică. Nu avem cum să construim un sistem național eficient, fără oameni calificați care să îl gestioneze. Parteneriatele public-privat trebuie încurajate, pentru a susține această nouă generație de ingineri și tehnicieni.
Și, nu în ultimul rând, este nevoie de implementarea unui program național de audit tehnic și monitorizare pentru clădirile publice vulnerabile. Înainte de digitalizare sau de modernizare strict la nivel estetic, clădirile publice trebuie expertizate structural. Statul trebuie să știe, în timp real, ce clădiri sunt vulnerabile și cum evoluează aceste riscuri. Un astfel de program ar trebui să devină o condiție de bază pentru orice intervenție finanțată din fonduri publice.
Cred că, prin aceste măsuri sistemice, România ar fi pregătită să intre în sfârșit în secolul XXI din punct de vedere al siguranței și datelor. În caz contrar, mă tem că pur și simplu condamnăm la hazard patrimoniul construit și, odată cu el, viețile comunităților.
