Să scrii despre moartea mamei tale e un act de curaj şi de forţă. Noi, femeile o rezolvăm mai uşor, plângem mult şi nu mai ţinem cont că plânsul nu a rezolvat niciodată o criză, plângem fără să ne pese de cei din jur, uităm să mai fim puternice pentru noi, pentru copiii noştri şi vulnerabilitatea încetează dintr-o dată să mai fie un defect. Pentru poeţi, singura şi cea mai sigură rezolvare este scrisul, cel toatevindecător, cel care converteşte emoţii întru înveşnicirea lor.
O asemena carte, cu o mânecă de ie pe copertă şi multă poezie de o sfâşietoare tandreţe şi naturaleţe poartă semnătura editorului şi prietenului nostru Vasile George Dâncu, care ne-a invitat să-i fim alături la lansarea ei în cel mai potrivit spaţiu, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei.
În sala Memorandumului, cu vitrine pline de ceramică şi cu iubitori de poezie, cu colinde şi un cântec popular sublim despre norocul ce nu se găseşte la târg, dar care ar ajunge, dacă s-ar putea vinde, tot la cei bogaţi, partituri susţinute de lelea Teodora Pârja şi de Lenuţa Pârja, de la Bistriţa, cu Nucu Pandrea la frunză, în fine, cu prieteni şi multă căldură am fost alături la un parastas literar emoţionant.
Cei mai mulţi din sală ştiau cu durere ce înseamnă pierderea mamei, alţii învăţaseră din lacrimile propriilor mame, dar Vasile George Dâncu ne-a predat această lecţie, convertind toate regretele, amintirile duioase, reproşurile „colonelului”, cum îi spunea el şi copiii lui mamei sale, Gafta, în poeme epistolare lansate în eterul universului poetic.
„Universul mama” este titlul volumului şi autorul gravitează între puntea spre trecut, cu amintirile crude ale morţii recente şi cea spre viitor, unde copiii săi ocupă cel mai important loc.
Cu un tată pierdut mult prea devreme, când încă nu înveţi prea bine ce e moartea şi cu o mamă ce se stinge printre denumiri medicale sofisticate, Vasile George Dâncu se trezeşte singur cu poezia. În ea îşi varsă durerea neputinţei, pentru a lăsa pur şi neatins universul George şi Maria, inocenţa însăşi.
„ Am un vers, spune Vasile George Dâncu,care începe cam aşa „Cu mine se petrece ceva, am o viaţă de trăit”. Cu noi se petrece ceva acum, avem o prietenie de dus, nu scăpaţi de mine şi vă mulţumesc că sunteţi alături de mine şi pe această cale. Cu toţi am ceva de împărţit dintre dumneavoastră, o prietenie de dus, o prietenie autentică. De aceea nu dau de băut la lansarea mea, vă dăruiesc câte o carte cu condiţia să n-o citiţi de sărbători, că vi le stricaţi. E o carte tristă. (…) Vă mulţumesc pentru prietenia voastră, tuturor.(…) Vă mulţumesc că m-aţi făcut poet a doua oară!”
Preşedinta Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, Irina Petraş a desfăcut cea dintâi iţele acestei cărţi.
Pentru că am scris mult despre moarte şi am făcut tot felul de clasificări, în momentul în care Vasile George Dâncu ne-a arătat primele poeme pe care le scria, mi-am dat seama că el se găseşte într-un soi de răscruce, că fiind foarte tânăr şi prins în tot felul de activităţi practice şi ştiţi cât de aprig editor este şi producător de festivaluri internaţionale, el nu se putea opri şi probabil că n-o s-o facă altă dată, anume pe ideea morţii meditate, deci meditaţia asupra morţii, o moarte cugetată, cum am numit-o eu.
Nu poate să-i fie la îndemână, fiindcă vârsta nu i-o îngăduie, nu e nici în categoria poeţilor care scriu despre moartea care îi pândeşte pe toţi, care scriu poeme crepusculare, ameninţaţi de moarte, chiar dacă într-o poezie senin-elegiacă (…).
Poezia în care se poate încadra această carte este aceea a morţii umăr la umăr, a morţii în proximitate. Moartea mamei este o întâmplare în viaţa unui om, o cotitură şi fiul, cosubstanţial mamei nu o poate depăşi, atunci când e poet decât printr-o asumare, printr-o trăire a tuturor feţelor morţii prin moartea celuilalt.
Însă nu e o moarte romantică, fiindcă nu e vorba de moartea celuilalt înfrumuseţată, ca între doi îndrăgostiţi, ci este vorba depre momentul în care descoperi, la o vârstă tânără, că o parte din tine nu mai este.
Cum poţi să scrii pur şi simplu „mă doare că mama a murit” fără ca această frază să cadă în patetism, să cadă în romanţă sau melodramă? A găsit cea mai bună dintre formule, a lui Pirandello, cel care a scris mica povestire „Scrisoare mamei”, aşadar a găsit formula scrisorii, singura formă de comunicare ce îşi asumă de la bun început absenţa celuilalt şi se poartă ca şi cum această absenţă ar fi în continuare o prezenţă.
Să scrii o scrisoare mamei care nu mai este, e în prima fază, cât se poate de firesc, pentru că scriindu-i acelui „tu” care nu mai este ca şi cum ar fi, pentru că scrisoarea se adresează acelui „tu”, înseamnă să o readuci în parte în viaţă ca să poţi purta cu ea un dialog. Pe de altă parte, asumei prin scrisoare depărtartea, absenţa celeilalte.
Este o carte în care Vasile Dâncu scrie despre ce înseamnă, şi îl citez aici pe Pirandello, „ să nu mai fii un fiu gândit de-o mamă”, dar în acelaşi timp, cât de puternică poate să fie, profundă, întâmplarea prin care tu rămâi, în continuare, fiul care îşi iubeşte mama. (…) E o poezie care reuşeşte să devină citibilă şi asumabilă de oricine s-a născut dintr-o mamă şi oricine a simţit sau ştie că va simţi durerea pierderii mamei” a concluzionat irina Petraş.
„tu trăiai prin alţii
Mamă
(…)
viaţa ta a fost
o singură dată a ta
atunci când te-a răpus boala dintr-o dată
viaţa ta îţi aparţinea
era boala ta şi ţineai cu toţi dinţii
de tot ce însemna viul din tine
atunci am înţeles cât de mult iubeai viaţa
(…)
viaţa ta s-a dus împreună cu moartea ta
iar viaţa mea a devenit moartea ta
din 30 martie 2012
eu nu mai trăiesc dragă Mamă
decât atunci când povestesc viaţa ta
şi scriu şi simt că trăiesc din nou
şi scriu şi simt că mortea ta este fugărită
de aceste rânduri
alteori bune alteori proaste
poate simţi şi tu Mamă
acolo unde eşti
aceste întâmplări
viaţa ta este acum poezia mea” ( XV Atunci am înţeles)
„Eu cred că „Universul Mama”, cartea lui Vasile George Dâncu ar trebui lansată cu instrucţiuni de utilizare, spune Ion Mureşan şi noi am învăţat de mult să înţelegem, sub tonul său mucalit sensibilitatea profundă a Poetului.
„Soţia mea îşi bea cafeaua dimineaţă citind câte un poem şi de fiecare dată se întoarce din bucătărie cu lacrimi în ochi. Până când ai să mai plîngi, am întrebat-o? Cât ţine cartea şi până la ultimul poem l-a acoperit cu lacrimi.
E un gest de mare curaj să scrii o astfel de carte, să scrii despre mamă în poezie.(…) Mă întreb, cum pot eu, micuţul de mine să scriu despre mamă, pentru că orice figură de stil, orice tehnică apare ca o trădare. (…) Vasile a ales o abordare de o sinceritate necruţătoare, aş spune că e o sinceritate de confesional în cartea aceasta.(…) Să mărturiseşti fără să cruţi nimic, fără să ieşi în evidenţă.(…) Eu n-am mai citit o carte ca aceasta, atât de crudă şi de cumplită în mărturisiri. (…)
Fiecare poem este memorabil, (…) un inventar de vinovăţii, de lucruri nepotrivite, de boli şi de mici mândrii, mici succese, mici victorii, toate sunt inventariate cu acribie şi cu o cruzime extraordinară. A găsit o modalitate de a scrie despre un subiect pe care eu îl consider imposibil” a concluzionat, tulburat, Ion Mureşan.
„Mario Vargas Llosa se întreba dacă fiecţiunea e o simplă ficţiune, eu m-aş întreba, parafrazând dacă poezia e simplă poezie, dacă nu cumva conţine ceva care poate să fie, la modul cel mai riguros, o formulă de adevăr. (…)
Aş putea să spun că aici e o poezie naivă, e o poezie simplă şi nu am în vedere nepriceperea, ci pur şi simplu stilistica meşterilor de icoane, care elaborează nişte imagini, nişte cadre în care nu sunt căutate formule estetice şi ceea ce este aşezat acolo, stângăcia, dezvăluie figuri primare, iar sacralitatea erupe din fiinţa lor. (…) Aşa mi se pare că este această icoană strecurată printre două versuri de către Vasile, imaginea mamei” spune Vianu Mureşanu cu delicateţe.
„Cunosc universul acestei cărţi, am trăit şi eu în acest univers, cunosc pesrsonajele acestei cărţi, pe Gafta, pe unchiul Gheorghe, (…) e o carte despre care orice aş spune, ajung să vorbesc din perspectivă sentimentală, ajungi să vorbeşti cu inima, să vorbeşti cu sufletul.
Ceea ce cred că Vasile rezolva foarte bine este faptul că reuşeşte să împace şi gustul criticului literar, dar şi gustul şi aşteptarea cititorului.(…) Învăţaţi, în ultima vreme cu aceste teme minimaliste, cu ceea ce avem în faţa noastră, iar noi pur şi simplu copiem şi construim poezia, este destul de greu să accepţi o asemenea carte, mai ales de către generaţia mai tânără” afirmă, printre altele Ioan Pintea, mărturisind declanşarea mecanismelor afective la fiecare lectură a acestei cărţi.
Mărturisesc, am aşteptat cu teamă acestă carte, ascultasem multe poeme în lectura autorului, dar lecturarea în intimitate a acestor poeme este cumplită, fiindcă se face cu implicarea proprie în durerea înnăbuşită a autorului, iar transferul este inevitabil.
La urma urmelor, e ca şi cum cineva ar şterge o parte importantă din trecutul nostru, iar singura şansă este să ne purtăm mamele, mai depăarte, în sângele nostru. Şi în poezie.
