E cunoscută butada cu badea Gheorghe care nu stă şi cugetă, ci numai stă. De cele mai multe ori stau şi eu, iar când mi se întâmplă să şi cuget îmi trec, precum domniilor voastre, gânduri de tot felul. Apoi pufnesc în râs când îmi amintesc un dialog între două „duamne” din cartier, în care una i se plângea celeilalte că din cauza inundaţiei de la vecinii de deasupra i s-a inhibat covorul! Deh, ce să-i faci, avea şi covorul mândria lui! Şi din una, din alta, fără să-mi cadă vreun măr în cap şi fără să mă cufund în cadă mi-a venit şi mie să strig „Evrika!”, deşi au gândit-o mulţi alţii înaintea mea: cele mai multe realizări ale omenirii s-au născut dintr-un profund şi răvăşitor sentiment de neîmplinire. Chiar aşa, dacă el şi ea s-ar fi mulţumit cu carnea crudă, focul ar fi fost descoperit total întâmplător şi aproape inutil de un vegetarian cu câteva clipe înainte de a-şi uni destinul cu o vegană pur-sânge! Dacă e să vorbim de literatură (şi nu ştiu cum mă veţi împiedica să o fac), ei bine pare a se fi născut, precum Venus, din spuma neîmplinirilor. Încă de la începuturile ei în ţinutul sumero-babilonian, Ghilgameş, falnicul rege din Uruk, şi-a trăit legendara existenţă presărată de un şir apăsător de neîmpliniri, culminând cu dorinţa de a dobândi nemurirea. Antichitatea greacă e tărâmul tragediei pure, concurată doar de ţinutul personajelor shakespeariene, bântuite de spectrul neîmplinirii, ce-l face pe tristul prinţ al Danemarcei să ofere omenirii poate cea mai celebră întrebare. Vreţi în literatura rusă? Dostoievski e maestrul, deşi nici de cel cu Margareta nu pot uita. Să nu poţi capta ideea este una din neîmplinirile cutremurătoare ale unui scriitor: ,,[…] în orice idee genială, ori nouă, sau în orice idee, cât de cât serioasă, ce încolțește în capul unui om, există un ceva care nu se poate comunica altuia chiar dacă ai scrie volume întregi, străduindu-te în fel și chip să explici această idee vreme de treizeci de ani; întotdeauna va rămâne ceva netransmisibil, ceva care, în ciuda străduințelor tale, nu va voi să iasă din cutia ta craniană și va zace mereu acolo, până când nu vei mai fi, fără să fi exprimat sensul major al ideii tale” spune Fiodor M. Dostoievski.
Aud ceva despre literatura germană? Cum aş putea uita de Goethe şi povestea lui Faust? Da, neîmplinirile de tot felul au dăruit lumii capodoperele literaturii şi ce-ar fi ea fără duioasa poveste a îndrăgostiţilor din Verona, fără trista doamnă Bovary, intrigantul Iago sau gelosul Othello? Suferinţa s-a aliat de-a lungul întregii istorii a omenirii, dar numai artiştii au ştiut să adune durerile umanităţii şi împletite cu cele proprii, amplificate de sensibilitatea şi acuitatea percepţiei, să le convertească în expresia sublimă a ceea ce înseamnă să fii om. Milan Kundera, unul din favoriţii mei spunea în „Insuportabila uşurătate a fiinţei”: „Cea mai grea povară ne striveşte, ne încovoaie sub ea, ne împinge spre sol. Dar în poezia de dragoste a tuturor secolelor, femeia doreşte să primească povara corpului bărbătesc. Cea mai grea povară este aşadar, în acelaşi timp, imaginea celei mai intense împliniri a vieţii. Cu cât este mai grea povara, cu atât viaţa noastră este mai apropiată de pământ şi cu atât este ea mai reală şi mai autentică”.
Şi uite cum am ajuns la poezie, nedeptăţita epocii noastre. Un prieten drag, Robert Şerban spunea într-un interviu că „Poezia te poate ajuta să te vindeci, e o cale de a-ţi cere iertarea şi a aduce aproape, foarte aproape morţii. Uneori chiar şi pe cei vii”. Ei, da, poezia ar fi o interminabilă, tânără şi neliniştită telenovelă, dacă iubirile s-ar împlini şi finalurile fericite ar face din viaţa noastră o poveste diabetică şi degrabă plictisitoare. În copilărie mă obsedau finalurile deschise, cele care te lasă pe tine spectator sau cititor să decizi soarta personajelor, îţi cer să te implici, să iei în mână firele destinelor şi să te joci puţin de-a viaţa şi de-a moartea. Ori de-a neîmplinirea.
În cartea sa „Monologurile neîmplinirii”, George Banu îşi reciclează eşecurile, oferindu-ne argumente împotriva uneia din neîmplinirile constatate de-a lungul vieţii sale, aceea ca scriitor şi căreia îi consacră un întreg capitol. Nu găsesc un final mai bun: „Împlinirea se hrăneşte din neîmplinirile de parcurs! (…) Înfrângerile mă constituie, neîmplinirea îmi e condiţie, dar acest acord cu experienţa eşecurilor produce un sentiment de adevăr, de conduită autentică şi de reconciliere cu sine, ca şi teatrul. Fiu al neîmplinirilor, devin azi paznicul lor”.
