Sovata, punct de oprire a traseului „Via Transilvanica – Drumul care unește”

În 12 iunie, Asociația Tășuleasa Social a lansat la Alba Iulia proiectul „Via Transilvanica – Drumul care unește”. Conform portalului wwww.timponline.ro, drumul de 950 km va străbate țara de la Drobeta Turnu Severin până la Putna. Întrucât în România toate circuitele pot fi parcurse numai cu mașina, Tășuleasa Social și-a propus, în Anul Centenarului, având ca sursă de inspirație potecile de pelerinaj din Spania și cele de anduranță din Statele Unite sau India, să înceapă amenajarea unui astfel de drum care să pornească de la Drobeta Turnu Severin – unde a intrat pentru prima dată în țară Regele Carol – și, străbătând toată Transilvania, să ajungă la Putna, locul de odihnă al lui Ștefan cel Mare. Traseul va străbate 11 județe.
Mai multe detalii despre proiect se pot găsi pe site-ul www.viatransilvanica.com

Prima sută de kilometri, prin Sovata
Traseul a fost inaugurat de Alin Ușeriu, Mircea Miclea, Toma Farcane și Voicu Bojan. Pentru început, aceștia au abordat prima sută de kilometri a circuitului, într-un interval fixat de 10 zile. Cei patru drumeți cu vocație au consemnat cu scrupulozitate, expresivitate și emoție fiecare zi în parte, publicând apoi textul pe pagina de Facebook a asociației (https://www.facebook.com/tasuleasasocial). Călătoria lor se apropie de final, dar până atunci, redăm mai jos nota de călătorie aferentă zilei a șasea, în care drumeții au poposit și în frumoasa stațiune mureșeană Sovata. Textul îi aparține lui Voicu Bojan, care poate fi găsit pe site-ul https://pressone.ro/autor/voicu/.

„Ziua a șasea. Etapă scurtă de la Câmpul Cetății până la Sovata, printre urși, tiruri și o grămadă de turişti.
Pensiunea la care stăm e dichisită și are mâncare excelentă. Varza secuiască / Székelygulyás e un soi de varză a la Cluj, dar e făcută cu varză dulce, smântână, carne de porc și o combinație de condimente în care se amestecă boia dulce, dafin, chimen și cimbru. Alunecă pe gâtlejul călătorului tare versatil.
Lângă pensiune curge un râu, lângă care e un ciubăr cu apă caldă, lângă care e o terasă, lângă care un teren vast cu gazon și balansoare și tot așa. Peste drum se construiește cu zel o altă pensiune, parcă și mai stilată. Zgomotul de flex în acțiune te scoate rapid din amorțeala dimineții.
Sincer, nu-ți prea vine să te avânți la drum, mai ales că se anunță o zi caldă și umedă. În juma de oră, într-adevăr, curge apa pe noi, iar tricoul pe care l-ai dat de dimineață drept curat, acum își arată fața hâdă. Dar pădurea prin care trecem e fabuloasă.
Decidem că azi facem o etapă mai scurtă, doar vreo 15 km până la Sovata, peste dealuri. Cumva, undeva pe acest traseu, trebuie să ne mai lingem și rănile. Măcar o după-amiază, ca să ne ajungă sufletele din urmă.
Cum plecăm la drum, ni se adaugă un om pe bicicletă. În coș are o pâine mare, proaspătă.
’Nu vreți pâine? Avem aici o brutărie specială. Sunt pensionar, ne retragem vara cu soția aici, la cabana noastră. Suntem din Târgu Mureș. E o zonă frumoasă asta, dar acum încep să coboare urșii-n sat. Au tupeu. Să umblați cu grijă prin pădure. Pe acolo trebuie să o luați, până pe culme. Apoi coborâți în șosea, la Săcădat.’
Drumul prin pădure e noroios și alunecos. Peste tot, urme de urs care se pare, a alunecat și el, ca noi. Hribi frumoși după ploaie, dar ce să faci cu ei? Că doar n-o să facem tocană din mers. Rătăcire inevitabilă într-o poiană, unde se pierde drumul. Mereu aceeași poveste. Lucruri care par limpezi ca lumina în vale, nu stau la fel pe culmi.
Coborâm până la șosea printre case de vacanță cu piscină, unde tinere îmbrăcate sumar adastă la soare în șezlonguri. E frumos și peisajul. Încercăm să ne uităm la el.
E ciudat pe șosea. Tiruri încărcate cu lemne dau să ne măture în șanț de pe șoseaua cam îngustă. Căruțași se crucesc la noi. Umbrele noastre pe asfalt privite așa, din mers, la ceasul amiezii, par niște umbre de țestoase ninja.
Șinele de mocăniță taie periodic șoseaua până dăm un izvor unde un bunic în cărucior electric vine cu nepotul lui pe bicicletă, să ia apă.

Nepotul grăsuliu pune sticla de apă sub jet, se uită fix la ea și cade adânc pe gânduri. Timpul parcă se suspendă. Mi-aș da o mână să pot transcrie exact ce-i trece lui acum prin minte. Când se umple sticla, mulțumește și pleacă.
Neavând altceva mai bun la îndemână, ca să uităm de soarele care ne toropește, vorbim despre acest copil. De aici, sărim un pic în teologie. De ce oare copiii apar mereu în Evanghelii ca niște ființe speciale?
Apare recurent ideea că pruncii sunt adevărații moștenitori ai Împărăției. Poate fiindcă Dumnezeu, ca să se facă mai bine înțeles, le trimite oamenilor un copil-semn? Sau poate fiindcă doar copiii, care nu au un balast prea împovărător de trecut și nici mari proiecții despre viitor știu cel mai bine să valorizeze clipa, prezentul care li s-a dat?
Povestim lucruri din astea, în timp ce eu în zadar încerc să înțep cu bățul corcodușe căzute lângă drum. Nu nimeresc nici măcar una din 20, așa că mă las. Pe placa de intrare în Sovata stă un dezacord delicios: ‘Localitate supravegheat video’.Cândva, Sovata era doar un fel de loc de legendă, care umbla cu versurile astea agățate de gât: ‘Du-mă mamă la Sovata / Să-l cunosc și io pe tata’.
De ce? Fiindcă era o stațiune recunoscută pentru faptul că apele sărate de aici vindecau diverse afecțiuni ginecologice, ba chiar și stimulau fertilitatea. Faptul că în jur existau două unități militare sporea eficacitatea sesiunilor de tratament cu o asemenea rată de succes, încât unele femei se întorceau de la băi gata însărcinate.
Nu știu acum câți ani am fost ultima dată în Sovata, dar țin minte câteva lucruri. Era duminică și tocmai dormisem într-un fel de căsuță insalubră din carton presat. Părea un loc cam pierdut, fără viitor. Lângă Lacul Ursul trona demn un urs împăiat, cu blana roasă, cu care ne-am făcut o poză, la mișto. Aveam o rablă de Dacie, în jiglerul căreia trebuia suflat puternic, la intervale regulate dacă voiai să pornească.
Azi, nimic nu seamănă cu ce era pe atunci. Stațiunea e modernă, frumoasă, plină de flori și spa-uri. Poți merge cu mocănița până la Câmpul Cetății, te poți împușca la paintball, poți face ture călare sau poți zăcea pe un șezlong lângă o piscină. Pensiunile se luptă să aibă aranjamente florale și stâncării de revistă, neapărat cu tufe mari de lavandă.
Ghirlande de mușcate stau agățate pe stâlpi în straturi. Un domn respectabil, trece peste zebră cu o creangă plină de vișine în mâna dreaptă. E un aer de pace universală, doar urcăm spre stațiune tocmai pe Strada Liniștii.
Acolo, totul renovat, plin de lume şi restaurante cu meniuri care îţi sugerează că poate ai nimerit, din greșeală, în ceva rai culinar: tocană de burtă de vacă cu ceapă, berbecuț la grătar, papricaș de somn cu tăiței secuiești, coaste cu sos dulce de chilli, fix ca-n America. Și un cupaj de vin alb de Miniș, meșterit de Bala Geza, pentru cine cunoaște. În frapieră cu gheață. Două, vă rugăm.
Îmi aduc aminte de o carte cu nume frumos, scrisă de Rubem Alves: ‘Cartea cuvintelor bune de mâncat sau bucătăria ca parabolă teologică’. Acolo se sugerează că gastronomia poate fi un soi de antecameră a Raiului. Cu acest gând în minte, mestecăm alene și refuzăm să numărăm în gând vreo calorie.
Ni se strecoară în suflete ispita să ne oprim aici, dar o alungăm cum alungi o muscă de pe coșul cu pâine. Doamne, și ce pâine mai au secuii ăștia… din aia densă, grea, un pic acrișoară, cu coajă groasă…”
(S.T.)