Imaginați-vă: O economie modernă, competitivă și eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor, fără emiterea de gaze cu efect de seră (GES). Sună bine? Aceasta este versiunea asupra viitorului pe care ne-o promite Comisia Europeană (CE) prin Pactul Ecologic European (The European Green Deal, pe scurt Green Deal/GD), aceasta ar trebui să fie realitatea noastră peste 30 de ani.
Realizabil sau o utopie? Probabil că sunteți înclinați să creditați mai degrabă a doua variantă. Dar ceea ce am trăit cu toții în acest an, apariția pandemiei și impactul ei asupra existenței noastre, nu vi s-ar fi părut o distopie nu mai departe de finalul anului 2019? Cred că acum, mai mult decât oricând, putem spune că orice este posibil.
Atât susținătorii, cât și detractorii GD sunt de acord asupra faptului că vor fi extrem de greu de implementat măsurile subsumate acestuia, care vor schimba radical modul în care funcționează economia, cu reverberații subsecvente în majoritatea domeniilor vieții noastre. Ne propunem ca în cele ce urmează să facem o scurtă punere în temă cu privire la preconizatul impact asupra statelor și cetățenilor Uniunii Europene (UE), cu identificarea problemelor care trebuie depășite. Vom arunca și o privire ceva mai atentă asupra stadiului în care se află România pe acest parcurs al pregătirii implementării GD.
GD – Idealul
Să aruncăm mai întâi o privire asupra contextului. Ce își propune GD?
În decembrie 2019 CE a prezentat GD, considerat „o foaie de parcurs menită să asigure durabilitatea economiei UE, prin transformarea provocărilor legate de climă și de mediu în oportunități în toate domeniile și prin garantarea unei tranziții care să fie echitabilă pentru toți și favorabilă incluziunii tuturor.”
Dincolo de limbajul instituțional, iată despre ce ar fi vorba: responsabilă pentru circa 10% din emisiile cu efect de seră, UE şi-a propus ca, până în 2050, să ajungă la o neutralitate climatică a economiei sale. Acest proces de transformare a economiei UE ar trebui să se realizeze treptat, în toate sectoarele, vizate fiind în special energia, agricultura, transporturile, clădirile și sectoarele industriale cele mai poluante.
Pentru a ajunge aici ar fi nevoie de:
• investiții în tehnologii ecologice
• sprijin pentru inovare în sectorul industrial
• introducerea unor forme de transport privat și public mai puțin poluante și mai ieftine
• decarbonizarea sectorului energetic
• îmbunătățirea eficienței energetice a clădirilor.
Evident, cele mai afectate vor fi statele ale căror economii depind într-o măsură semnificativă de combustibilii fosili. UE promite implementarea unui „Mecanism pentru o tranziție justă” (MTJ) care ar urma să ofere statelor membre sprijin financiar și asistență tehnică în procesul de adaptare a economiei.
Acesta va fi bazat pe 3 piloni:
Fondul pentru o Tranziție Justă (FETJ) de 40 miliarde de euro, sumă care va fi pusă la dispoziția statelor membre, însă pentru fiecare euro primit din acest fond, acestea trebuie să completeze cu o sumă cuprinsă între 1,5 euro și 3 euro din resursele de care dispun prin Fondul European de Dezvoltare Regională (FERD) și Fondul Social European Plus.
Schema dedicată din cadrul programului InvestEU (o parte a finanțării disponibile prin programul InvestEU, care corespunde unei sume de 1,8 miliarde de euro).
Facilitatea de împrumut a Băncii Europene de Investiții, care va acorda împrumuturi în valoare de 10 miliarde de euro (se preconizează că acestea vor mobiliza investiții publice în valoare de 25-30 miliarde de euro în sprijinul obiectivelor tranziției juste pentru perioada 2021-2027). Investițiile sprijinite vor viza, de exemplu, infrastructura energetică și de transport, rețelele de termoficare, măsurile de eficiență energetică și infrastructurile sociale.
Pentru a beneficia de sprijinul UE, statele membre trebuie să elaboreze planuri teritoriale pentru o tranziție justă (pentru perioada de până în 2030), în care să identifice teritoriile care ar trebui să primească cel mai mult sprijin și soluțiile pentru provocările sociale, economice și de mediu presupuse de tranziție.
Iată care ar fi obiectivele GD pe două dintre palierele de activitate cele mai importante (inclusiv în România):
1. Agricultură – programul „De la fermă la consumator”
reducerea cu 50% a utilizării pesticidelor chimice până în 2030;
reducerea cu cel puțin 50% a pierderilor de nutrienți, fără a deteriora fertilitatea solului și cu cel puțin 20% a nivelului de utilizare a îngrășămintelor, până în 2030;
reducerea cu 50% a volumului vânzărilor de substanțe antimicrobiene pentru animalele de fermă și în acvacultură, până în 2030;
dezvoltarea agriculturii ecologice, astfel încât până în 2030 acest sector să ocupe 25% din terenurile agricole.
2. Sistemul energetic
realizarea unui sistem energetic integrat;
Europa ar trebui să își transforme actualul sistem energetic, care generează 75% din emisiile de GES din UE și care funcționează după un model în care consumul de energie în sectorul transporturilor, al industriei, al gazelor și al clădirilor are loc în diferite compartimente paralele (ceea ce determină pierderi substanțiale sub forma căldurii reziduale și a eficienței energetice scăzute).
Strategia UE privind Integrarea Sistemului Energetic (adoptată în iulie 2020) furnizează cadrul pentru tranziția către o energie „verde” și presupune:
– un sistem energetic circular, bazat pe eficiența energetică (de exemplu, reutilizarea căldurii reziduale din zonele industriale, a energiei produse din deșeuri biologice sau din stațiile de epurare a apelor uzate);
– utilizarea pe scară mai largă a energiei electrice, acolo unde este posibil (de exemplu, vehicule electrice în transporturi sau cuptoare electrice din anumite industrii);
– utilizarea unor combustibili mai puțin poluanți, în sectoarele în care electrificarea este dificilă, inclusiv biocombustibili durabili, biogaz, hidrogen regenerabil.
Pentru realizarea acestor scopuri, statele membre ar trebui să întreprindă măsuri de revizuire a legislației existente în domeniul energiei, să acorde sprijin financiar necesar activităților de cercetare pentru noi tehnologii și instrumente digitale, să elimine treptat subvențiile pentru combustibilii fosili, să regândească infrastructura și să informeze bine consumatorii.
folosirea pe scară largă a hidrogenului, mai ales a celui regenerabil
Este acordată o atenție specială hidrogenului, care reprezintă mai puțin de 1% din consumul actual de energie al Europei și care este considerat esențial în realizarea obiectivelor GD.
Hidrogenul poate fi utilizat ca materie primă, combustibil sau purtător de energie și pentru stocarea energiei, având multe aplicații posibile în domeniul industriei, al transporturilor, al energiei și al clădirilor.
La utilizare nu emite CO2 și aproape nicio altă formă de poluare atmosferică, fiind, deci, o soluție pentru decarbonizarea proceselor industriale și a sectoarelor economice.
Strategia UE privind Hidrogenul (iulie 2020) abordează modul de transformare a potențialului acestuia în realitate, prin investiții, reglementare, crearea de piețe și cercetare și inovare. Prioritatea este dezvoltarea hidrogenului regenerabil, produs folosind în principal energia eoliană și solară. Cu toate acestea, pe termen scurt și mediu sunt necesare alte forme de hidrogen cu emisii scăzute de carbon pentru a reduce rapid emisiile și pentru a sprijini dezvoltarea unei piețe viabile.
Se preconizează că, într-o primă fază, se va trece la utilizarea unui mix energetic gaze naturale – energie electrică – energie „verde”, însă până în 2050 se va renunța treptat și la gazele naturale, în favoarea hidrogenului regenerabil.
De altfel, ideală ar fi evitarea tranziției prin folosirea gazelor naturale (care la ardere produc pierderi de metan) sau a biomasei (considerată nesustenabilă, întrucât, deși regenerabilă, este costisitoare și produce GES). Tocmai de aceea, CE nici nu încurajează investiții în sisteme de distribuție a gazelor naturale, construirea de noi termocentrale pe gaze naturale sau biomasă sau conversia termocentralelor pe cărbune în termocentrale care folosesc gaz, biomasă sau deșeuri. Adică, exact ceea ce multe state au identificat ca soluție pentru a renunța la cărbune.
În contextul pandemiei provocate de noul coronavirus, măsurile de carantină au condus la scădere economică accentuată inclusiv în țările UE. În condițiile în care există preocuparea presantă a gestionării efectelor marcante ale acestei crize și a relansării economice, GD părea a fi pus sub semnul întrebării, mai ales din perspectiva respectării calendarului de implementare a măsurilor subsecvente.
CE a rămas însă pe poziții și a propus un „Mecanism de redresare şi rezilienţă”[1] care să ajute ţările membre să-şi finanţeze planurile naţionale de relansare economică în contextul crizei, dar pe liniile directoare stabilite prin GD. Mecanismul ar urma să consolideze FETJ cu până la 40 de miliarde de euro, pentru a sprijini statele membre în accelerarea tranziției către o neutralitate climatică.
… și reversul medaliei
Schimbările climatice sunt evidente pentru oricine (mai puțin pentru cei care își propun să nu le vadă). La fel și dezastrul pe care activitățile economice (și nu numai) l-au produs asupra mediului. Ceva trebuie făcut, e evident, chiar și acum, în ceasul al doisprezecelea.
Inițiativa CE este, așadar, necesară. Dar sunt multe voci care consideră fie că există interese ascunse de subminare a unor economii sau favorizare a sistemului bancar, fie că obiectivele stabilite sunt prea ambițioase, cel puțin pentru orizontul temporal planificat și că nu sunt oferite soluții concrete statelor UE care vor fi puternic afectate de interdicția de a utiliza combustibili fosili.
Iată doar câteva dileme pentru statele membre:
Statele ar trebui să renunțe rapid la procesele industriale bazate pe arderea cărbunelui, iar singura soluție rapidă pentru cele care se bazau energetic pe această resursă este conversia spre gaz și biomasă, în paralel cu investiții în producerea de energie eoliană și solară, precum și cu ajutorul hidrogenului (regenerabil). Dar de vreme ce în numai 30 de ani va trebui să renunțăm la utilizarea de gaze și biomasă, are sens să investim în instalațiile și infrastructura aferente?
Alternativa la cărbune ar fi folosirea gazelor naturale până la atingerea nivelului de neutralitate ecologică în 2050, deoarece GES rezultate sunt mai scăzute decât la cărbune. Dat fiind că UE importa deja gaz pentru satisfacerea nevoilor sale, în principal din Rusia (potrivit datelor publicate de CE, în 2018 40% din importurile de gaz au provenit din Rusia, iar în 2019 – 38,3% [2]), înlocuirea cărbunelui cu gaz nu va conduce la creșterea dependenței de Rusia și a prețului gazului? Cum vor putea statele membre importatoare de gaz să susțină prețuri majorate, dacă trebuie să aloce fonduri și pentru dezvoltarea unor forme „verzi” de energie (și, în general, pentru investiții într-un nou tip de sistem energetic, în acord cu GD)?
În Europa există multe clădiri vechi, care presupun un consum masiv de energie pentru încălzire sau răcire. Doar 1% dintre acestea sunt renovate anual, prin urmare va fi nevoie de transformarea lor, astfel încât să devină eficiente energetic. Această transformare va fi în întregime suportată din fondurile MTJ și cofinanțarea națională? Sau proprietarii vor trebui să investească și ei? Ce se va întâmpla dacă nu vor avea resursele necesare (mai ales în contextul creșterii ponderii persoanelor în vârstă din totalul populației UE, trend care, potrivit Eurostat, se va menține în deceniile următoare)?
GD se dorește a fi implementat într-o manieră care să fie „echitabilă pentru toți”. Ar fi echitabil ca statul să ofere compensații financiare operatorilor economici care foloseau cărbune (și care acum se vor închide) din taxele plătite de contribuabili?
Implicațiile sociale ale pierderii locurilor de muncă pentru populația angrenată în sectoarele economice afectate de noua politică a UE sunt majore. Vor fi afectate nu numai persoanele respective, ci și familiile lor, iar presiunea pe bugetul alocat asistenței sociale va crește semnificativ. GD face referire la reconversia profesională și la noile locuri de muncă create în economia „verde”. Ce se va întâmpla însă dacă reconversia profesională eșuează (de exemplu, este puțin probabil ca angajații din minerit să poată face reconversia profesională, în aceeași zonă geografică, spre producția de energie eoliană sau spre economia digitalizată)? Locurile de muncă pe care noul tip de economie le va crea vor fi la fel de multe ca cele care vor dispărea?
Reducerea cantității de pesticide utilizate în agricultură va conduce, cel mai probabil, la scăderea productivității. Înlocuirea cu biopesticide [3] este un proces de durată și nu există garanția faptului că rezultatele vor fi la fel de bune. Este posibil ca, în condițiile neadaptării la cerințele GD, fermierii să renunțe la activități agricole și să se mute în orașe, ceea ce ar avea implicații masive asupra sectorului agricol, locativ, al asigurării unor locuri de muncă într-o economie care se vrea tot mai digitalizată etc. În plus, este foarte posibil ca, în acest context, să crească importurile din țări din afara UE. Cum se împacă acest lucru cu dezideratul de asigurare a securității alimentare a populației UE, mai ales în contextul unor situații de criză, cum a fost pandemia provocată de noul coronavirus?
MTJ care ar urma să ofere statelor membre sprijin financiar și asistență tehnică statelor afectate. Cel mai probabil vor exista însă state care nu vor reuși să absoarbă aceste fonduri (de exemplu, România este recunoscută pentru gradul redus de absorbție al fondurilor europene și este greu de crezut că va reuși să performeze mai bine cu cele nou introduse). În plus, există disparități (chiar mari) între statele UE din perspectiva producției (încă de la acest moment) de energie „verde”, a implementării unor politici ecologice, a tehnologiei moderne și a investițiilor în cercetare. O altă problemă este reprezentată de posibila insuficiență a fondurilor din bugetul național necesare pentru cofinanțare. Ce se va întâmpla dacă, în acest context, decalajul dintre state se va menține sau accentua, iar numai unii dintre membri vor atinge obiectivele GD în 2050? Ce impact va avea acest lucru asupra funcționalității UE?
Efectele negative (cel puțin într-o primă fază) ale GD vor avea cu siguranță repercusiuni în plan politic. Este un fapt dovedit că mișcările extremiste au câștigat teren în vremuri marcate de dificultăți economice, prin susținerea unor teme populiste. Deja există state UE în care, urmare a promovării unor discursuri de condamnare a politicilor destinate protecției mediului, formațiuni politice extremiste au urcat în preferințele electoratului (de exemplu, Partidul Finlandezilor se situează pe locul doi ca număr de parlamentari în Finlanda, după și foarte aproape de Partidul Social Democrat). Cum va fi gestionată posibila orientare a populației către euroscepticism și formațiuni extremiste, ceea ce ulterior poate conduce chiar la formularea unei opțiuni de ieșire din UE a unui stat membru?
România pierde iarăși startul?
Fiecare stat membru UE trebuie să își seteze țintele și politicile pe care le vor implementa pentru atingerea obiectivelor naționale asumate în acord cu GD. În România, la momentul redactării acestui articol, Planul Național Integrat în domeniul Energiei și Schimbărilor Climatice 2021 – 2030 (PNIESC) urma să fie supus adoptării în Parament, prin lege.
În stadiul de proiect era și „Strategia Energetică a României 2020-2030, cu perspectiva anului 2050”, document conex PNIESC. Conform Strategiei, soluția identificată actualmente pentru conformarea economiei la obiectivul GD de renunțarea la cărbune este aceea de implementare a unui „Plan de dezvoltare și decarbonare” la nivelul Complexului Energetic Oltenia în perioada 2021-2026. Acest plan ar presupune diversificarea mixului energetic[4] prin introducerea energiei solare și a celei bazate pe gaze naturale în portofoliul companiei, concomitent cu retragerea din exploatare a capacităților energetice pe bază de cărbune.
România și-a stabilit obiectivul de a atinge în 2030 o pondere a energiei din surse regenerabile în consumul final brut de energie de 30,7%, ținând cont de particularitățile naționale, față de o pondere de 24,4% în 2020.
Conform proiectului Strategiei, România și-a propus să atingă obiectivele GD printr-o serie de măsuri, dintre care amintim:
– înlocuirea mai multor grupuri pe cărbune cu unități alimentate cu gaze naturale și unități bazate pe surse regenerabile de energie (din anul 2024 va fi demarată tranziția de la capacități pe bază de cărbune la cele pe bază de gaz natural; până atunci se au în vedere lucrări de reabilitare și creșterea eficienței energetice a capacităților existente; acestea vor rămâne în exploatare din rațiuni de menținere a securității energetice a României);
– creșterea ponderii surselor regenerabile de energie în mixul energetic și a tehnologiile de captare şi stocare a CO2;
– deblocarea investițiilor off-shore de gaze naturale din Marea Neagră;
– creșterea rolului biomasei în mixul energetic;
– construirea de noi capacități fotovoltaice și eoliene (inclusiv utilizarea potențialului „off-shore wind” din Marea Neagră);
– retehnologizarea unei unități nucleare, precum și construcția cel puțin a unei noi unități nucleare până în 2030;
– încurajarea investițiilor în infrastructura de stocare a energiei;
– utilizarea pompelor de căldură în încălzire/răcire;
– încurajarea investiții în izolarea termică a locuințelor;
– creșterea ponderii mobilității electrice, pe segmentele feroviar și rutier;
– reducerea dependenței de importuri din țări terțe, de la un nivel de 20,8% preconizat în 2020, la 17,8% în 2030.
Aspecte pozitive
România își redusese în 2015 emisiile de GES cu 54% față de 1990, înainte de termen și în proporție mai mare față de ținta stabilită de UE (20% în 2020 și 40% în 2030), în principal datorită (sau din cauza, depinde din ce perspectivă privim) închiderii unor mari unități industriale.
Se preconizează[5] că suma alocată României în perioada 2021-2027 prin FETJ va fi de 1,76 miliarde de euro (pentru a sprijini diversificarea economică a celor mai afectate regiuni). La acestea se adaugă, în cadrul Politicii de Coeziune, 19 miliarde de euro provenite din FEDR (dedicate în special digitalizării, dezvoltării durabile, incluziunii sociale ori sănătății), 6,07 miliarde de euro din Fondul Social European (prin care vor fi sprijinite incluziunea socială, sănătatea, educația și ocuparea forței de muncă) și 4,49 miliarde de euro din Fondul de Coeziune (pentru a dezvolta domeniul transportului și a sprijini dezvoltarea durabilă). În plus, România ar mai putea accesa 30,46 miliarde de euro în cadrul Facilității de Reziliență și Relansare, 19,34 miliarde de euro în cadrul Politicii Agricole și 5 miliarde de euro pentru instrumentul SURE [6].
România dispune de resurse bogate și variate de energie regenerabilă și de rezerve masive de gaze în Marea Neagră.
Aspecte negative
Deși în privința aprovizionării cu gaze naturale, România are în vedere (conform Strategiei) în mod special dezvoltarea Sistemului Național de Transport Gaze Naturale pe coridorul Bulgaria – România – Ungaria – Austria (BRUA) și dezvoltarea pe teritoriul României a Coridorului Sudic de transport pentru preluarea gazelor naturale de la țărmul Mării Negre, starea de fapt este următoarea:
– Finalizarea BRUA pe teritoriul statului român, pentru care UE a acordat un grant de 179 de milioane de euro, a fost amânată în mod repetat (decembrie 2019, august 2020, decembrie 2020) și nu se știe în ce măsură acest termen va fi respectat și, mai departe, dacă Ungaria va renunța la încercările de a bloca proiectul.
– Cu toate că există depozite masive de gaze în perimetrul Neptun din Marea Neagră, România riscă să piardă această oportunitate dacă nu reușește să o exploateze până la momentul interdicției utilizării gazelor naturale în UE. Cu toate că Virgil Popescu, ministrul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri a afirmat explicit că România are nevoie de resursele de gaze din Marea Neagră pentru a-şi atinge ţintele ambiţioase de reducere a GES conform GD, modificarea Legii off-shore[7] (pentru schimbarea fiscalității) a tot fost amânată, cel puțin aparent pentru că nu s-ar fi putut obține consensul politic în Parlament. Între timp, prețul gazului a scăzut substanțial în contextul pandemiei, astfel încât revenirea interesului companiilor pentru exploatarea comercială a gazelor depinde de un factor în plus (revenirea prețului gazelor la niveluri considerate profitabile).
În încercarea de reconfigurare a sistemului energetic, în august 2020 Ministerul Fondurilor Europene lansa un apel de proiecte pentru dezvoltarea cu fonduri europene a unor rețele inteligente de distribuție a gazelor naturale. Cu toate acestea, dat fiind că CE încurajează tranziția directă spre energia „verde”, este posibil ca proiectul să nu primească finanțare, la nivelul forurilor europene nefiind luată o decizie finală cu privire la acceptarea la finanțare a proiectelor din domeniul gazelor naturale.
În acest context, deși România dispune de unele avantaje, modul în care autoritățile naționale au acționat până în prezent (pe linia materializării unor proiecte strategice, armonizării legislative, absorbției fondurilor europene) impune cu necesitate următoarele deziderate pentru un potențial succes în îndeplinirea obiectivelor GD:
Rezolvarea sincopelor persistente în atragerea fondurilor europene (ceea ce este esențial pentru conformarea la cerințele GD);
Elaborarea unor documente strategice coerente, cu obiective clare și un calendar detaliat al implementării măsurilor necesare;
Consultarea tuturor „actorilor” vizați direct de modificările preconizate;
Respectarea calendarului și a țintelor asumate;
Asumarea și implementarea măsurilor nepopulare;
Identificarea unor soluții fezabile pentru forța de muncă disponibilizată;
Modificarea cât mai rapidă a Legii offshore pentru a nu se ajunge la irosirea rezervelor de gaz din Marea Neagră, cu riscul suplimentar al creșterii dependenței de gazul din Rusia;
Investiții în cercetare și tehnologii care să susțină obiectivele GD asumate (capitol la care alte țări din UE sunt mult avansate).
Dacă aceste obiective nu vor fi realizate, este puțin probabil ca România să poată atinge țintele GD. Rămâne de văzut care ar putea fi consecința acestui fapt și cum va gestiona CE această situație, cu atât mai mult cu cât este posibil ca mai multe state să se afle în această situație. În context, o necunoscută este legată chiar de menținerea UE până la această dată, în fața numeroaselor probleme și situații complicate rezultate nu numai din implementarea unor politici „revoluționare” (cum este GD), ci și din incidența unor evenimente imprevizibile (cum este cazul pandemiei actuale).
În eventualitatea în care țintele GD vor fi atinse la nivelul statelor membre, rămâne de văzut dacă aspectele pozitive le vor depăși pe cele negative (inerente, din perspectiva generațiilor active pe piața muncii până în 2050). În acest moment, cel puțin, este încă neclar care vor fi modalitățile concrete de implementare și cum vor putea fi gestionate cu succes aspecte problematice subsecvente din majoritatea sferelor de activitate. În plus, este puțin probabil ca statele UE care sunt „în urmă” la definirea și implementarea unor politici „verzi” și la dotarea cu tehnica corespunzătoare să poată recupera avantajul deținut de altele, astfel încât să ajungă împreună la „linia de sosire” în 2050.
Pe de altă parte, schimbările climatice și efectele nocive asupra mediului sunt o realitate care nu mai poate fi ignorată și este de datoria fiecărui cetățean și stat membru să depună toate eforturile pentru a încetini și, pe cât posibil, a remedia situația, varianta contrară nefiind, practic, o opțiune viabilă pe termen lung.
CE și-a asumat un risc major cu GD, unul care poate conduce într-un final la ieșirea unor state din UE și, într-un scenariu pesimist, chiar la destrămarea uniunii. Dar miza are o importanță uriașă și se pare că oficialii CE au considerat că merită riscul. Indiferent dacă GD va fi un succes sau un eșec, este obligația fiecăruia dintre noi să contribuie la efortul comun; nu pentru că ne obligă CE, ci pentru că, deși avem tendința de a ne gândi doar la noi și la momentul prezent, avem totuși, față de generațiile viitoare, datoria de a acționa.
[1] Mecanismul se va axa pe şase obiective generale (tranziţia spre o economie „verde”, digitalizarea, coeziunea socială, competitivitatea economică, consolidarea capacităţii administrative şi politicile pentru tineri). Proiectul de raport legislativ a fost finalizat în august 2020, iar la data realizării acestui articol era deschis pentru amendamente din partea tuturor membrilor Parlamentului European (PE). Se dorea ca la jumătatea lunii octombrie proiectul de raport să fie adoptat în Comisia pentru bugete şi Comisia pentru afaceri economice şi monetare din PE, pentru ca ulterior proiectul să fie adoptat în plenul PE în luna noiembrie. După adoptarea raportului din plen, ar urma negocierile finale dintre PE şi Consiliul Uniunii Europene, cu obiectivul ca acest mecanism să intre în vigoare la 01.01.2021.
[2] https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/pdfscache/46126.pdf
[3] O formă de pesticid bazată pe microorganisme sau produse naturale.
[4] Conform proiectului Strategiei, mixul energetic al României era alcătuit în 2017 în principal din țiței (32,6%), gaze naturale (27%), cărbune (15%) și energie hidroelectrică, energie nuclearo-electrică, solară şi energie electrică din import (împreună 15,2%).
[5] Conform draftului de Acord de Parteneriat negociat de România cu Comisia Europeană (care stabileşte obiectivele tematice de dezvoltare şi alocarea indicativă a fondurilor europene în perioada de programare 2021 – 2027), pus recent în dezbatere publică.
[6] Support to mitigate Unemployment Risks (Sprijin pentru atenuarea riscurilor asociate șomajului).
[7] Care reglementează exploatarea gazelor naturale în Marea Neagră.
Autor: Cristina Gheorghe – Senior Analyst în compania de consultanță KWLG, cu experiență de 14 ani în analiză, atât în sectorul public, cât și în cel privat
(Articol publicat în ediția print a TB nr. 97 – octombrie/noiembrie 2020)
