Alexander Degianski conduce compania din anul 2018 și spune că cea mai mare provocare pentru agricultura bănățeană este lipsa infrastructurii de transport care să facă eficient comerțul cu cereale.
Alexander Degianski este un fermier cu un CV impresionant, extrem de bine pregătit și pasionat de ceea ce face. Inițial el a preluat doar conducerea companiei Forest and Biomass Romania ca, mai apoi, să devină și acționar al societății. Într-un interviu acordat revistei noastre acesta vorbește despre dezvoltarea companiei și dificultățile de zi cu zi din agricultură
De când ați venit la Forest and Biomass Romania și cum?
Firma este înființată în anul 2012, eu nu sunt membru fondator. Eu am ferma familiei, înființată din 1991, în satul vecin. Din 2018 eu am venit în această companie ca director și administrator. Iar de un an și jumătate sunt și coproprietar al companiei, am făcut o achiziție de părți sociale.
Dvs aveți fermă acasă din 91
Da, acasă, de la bunicul meu. Bunicul a fost tractorist, tata medic veterinar, mama a fost medic de familie aici în Giulvăz și de acolo a început… de 30 de ani lucrăm 500 de hectare.
Compania Forest and Biomass câte hectare lucrează?
Undeva la 4500 de hectare. Am însămânțat grâu, rapiță, floarea soarelui și porumb. E zona specifică cerealelor și plantelor tehnice și este din ce în ce mai dificil să mergi pe culturi care cu ceva timp înainte erau ușor de înființat, gen soia, datorită secetei, porumbul l-am redus doar pe zonele potențiabil irigabile și ne-am axat pe culturi ușor tehnologizabile, mai cultivăm și lucernă pe 250 de ha pe care apoi o valorificăm ciobanilor și crescătorilor de animale și am înființat și o plantație de 500 de ha de plop energetic.
Din 2013 au început testările, de aceea firma se și cheamă Forest and Biomass Romania, plopul energetic fiind o soluție de a valorifica terenurile degradate, pentru că aici, la Giulvăz, avem destul de multe terenuri degradate: sărăturate, cu execes de umiditate în anumiți ani, terenuri care nu au grad de fertilitate grozav și pe care pierdeai de două ori, practic! Pierdeai o dată investiția în terenuri și a doua era lipsa producției în sine. Și atunci am avut de aface cu această dilemă, cum să folosim terenurile ca să ne putem folosi de ele. Și am testat mai multe specii, mai multe varietăți – de la iarba elefanților, la salcie energetică, hrean pentru biomasă. Am avut Facelia, pentru îmbunătățirea structurii solului – am avut fel de fel de culturi, ricin, lupin, năut, muștar, tot am încercat. Din păcate singurele care au dat rezultate au fost plantațiile de plopi de pe care recoltăm, undeva la 5-6 ani cam 100 de metrii cubi de lemn pe hectar și ne dă o mică stabilitate pe aceste terenuri. Acum a accesat și un program finanțat prin PNRR, împădurim 250 de hectare și eu cred că România are nevoie de cât mai multe trupuri de pădure și perdele forestiere ca să revenim, să rămânem într-o zonă propice agriculturii.
Nu v-a tentat să încercați plantații de orez?
Orez nu prea ai cum dacă nu ai apă din bleșug. Deci orez este imposibil, nu poți cultiva orez dacă nu poți face irigare prin inundare. Într-adevăr la 30 de km de aici sunt orezăriile de la Partoș, dar acolo există infrastructura necesară pentru a se produce orezul… bine, nu se mai produce orez acolo de ani de zile! În afară de câteva localități și suprafețe mici în zona Drăgănești (Olt) dacă țin eu bine minte, undeva prin Brăila, altundeva în țară nu știu dacă mai există culturi de orez.
Cum lucrați cu autoritățile, cu proiecte europene, subvenții?
Sunt oarecum reguli generale. Anul trecut într-adevăr am fost ultimul din județ care a primit subvenția APIA, dar cineva tot timpul trage bățul scurt. Mai sunt și astfel de situații, nu se poate să fie totul ceas! Dar, cel puțin APIA, este una dintre instituțiile bine organizate din țara asta și, dacă ar fi mai bine de jumătate, cred că altfel ar funcționa România. Cât privește raportul cu autoritățile, la companie avem două juriste angajate, încercăm să facem totul cât se poate de transparent și să nu ne punem în poziții ciudate mai ales pentru că în aceste zile expunerea pe platforme sociale, chiar dacă este adevărat chiar dacă nu, rămâne ca un stigmat aruncat acolo și încercăm să fim precauți în orice facem.
Anul viitor înființați aceleași culturi?
Da. În mare rămâne aceiași structură, ne permite și asolamentul să continuăm, pentru anul următor: cereale păioase, rapiță, floarea soarelui, porumb și, ne rugăm să apucăm în perioada următoare, să ajungem la o cifră rotundă de 1.000 de ha irigate.
De unde achiziționați sămânța?
La partea de cereale păioase ne producem singuri mare parte din sămânță, iar pentru culturile de rapiță, porumb, floarea soarelui cumpărăm de la firmele producătoare de semințe. Tratăm cu fungicide, care au cel mai bun spectru, totul în raport de calitate-preț, depinde de produs, de substanțe active. Pe mine mă interesează doar ca produsul să acopere nevoile noastre.
Ajută stocarea să obțineți un preț mai bun?
E cu risc această afirmația. Probabil că din 10 ani în 8 câștigi dacă stochezi și vinzi etapizat. Dar există și ani, ca anul trecut, când ai pierdut pentru că ai costuri: de depozitare, de gazare, de încărcare, manipulare… acuma dat fiind faptul că noi și producem cantități mari, zeci de mii de tone de cereale anual nici nu putem spune că e simplu, că vinzi din câmp. Trebuie o logistică mare ca să te ia cineva. Și de obicei stocăm producția apoi o valorificăm.
Vă gândiți să înaintați pe lanțul de producție? Să încercați panificație sau o fermă zootehnică?
Zootehnia, sincer, nu o am în plan, nu îmi doresc să fac zootehnie pentru că am o viață și n-aș vrea să o petrec toată ziua în fermă și la nevoia și dispoziția animalelor. Dar ne gândim să mergem și spre zona de procesare, încă nu am hotărât direcția dar vom investii în anii următori în această zonă.
Vă atrage prețul mare al pâinii?
Nu neaparat, că și aici lucrurile se pot schimba de la un an la altul. Într-adevăr există o cerere și sună tentant dar nu mă voi limita la panificație. Există și zone de extracție de uleiuri, zone conexe alimentației, producere de șroturi, valorificarea rezidurilor (paie, tocătură)…
Ce vă încurcă cel mai tare?
Pe mine nu pot să zic că mă încurcă aproape nimic, pentru că avem șansa dimensiunii, dar dacă ar fi să schimb ceva este mentalitatea oamenilor și fermierilor cu privire la asociere. De aceea nu există putere de negociere pentru fermierii mai mici sau cei mijlocii, care trebuie să se asocieze pentru a achiziționa imputuri, pentru a face lobby în zona legislativă.
Este important accesul la apă, oamenii să fie vânați pentru că-și fac treaba, este un pic din zona 1984, din cartea lui Orwell. Birocrația pentru a primi autorizații de gospodărire a apelor și eu pot să o zic din propria experiență. Este extrem de complicat! Doar documentația tehnică implică câteva sute dacă nu chiar mii de pagini, apoi avem documentația avizatoare care implică și ea mii de pagini și mai există și documetația pe AC care implică și ea câteva mii de pagini. Acum… închipuiți-vă ce pierdere de vreme, de timp de producție pentru ceva relativ simplu de făcut! Din păcate suntem mereu mai catolici decât Papa, de aceea probabil ne și place să suferim. Și asta se întâmplă la toate nivelele societății românești. Mereu la o simplă discuție între doi oameni deja se pune problema care să îl controleze pe celălalt mai mult!
Scopul Ministerului Agriculturii este de a sta la dispoziția fermierilor și nu vice versa. Și pot zice că în ultimii ani au fost oameni cu care am discutat și am simțit imputuri bune. Suntem țara care transportă cele mai multe cereale pe rutier nu pe feroviar deși nu avem autostradă, cale de la Timișoara la Constanța, drumurile sunt foarte aglomerate, mai avem în timpul campaniei agricole și camioanele care circulă pe șosele când, în toată lumea, transportul feroviar este cel mai eficient și ieftin. Infrastructura este foarte învechită, trenurile fac acum de la Timișoara la București decât făceau cele cu locomotive cu abur din anii 50! Acum faci 10-11 ore. Se refac coridoarele feroviare, Curtici-Caransebeș-Herculane, există zone critice, cum e Tr Severin-Balota care, dacă se deraiază, se blochează toată țara. Dunărea este infrastructura care lipsește, dar și până la Dunăre trebuie să avem acces cu trenul. Asta când Dunărea are debit, ea este magistrala de bază pe transport ieftin în România. Cel mai apropiat port, însă, este la Moldova Nouă, linia se oprește la Gătaia, de acolo feroviar nu mai poți merge. O ușurare ar veni dacă Serbia ar intra în UE și Schengen. De la noi de la fermă Belgradul este la 80 de km în linie dreaptă! Niciodată n-am putut să înțeleg nebunia asta a granițelor în Europa. De aici suntem aproape de Serbia, ne privim în ochi la pescuit, dar ocolim ore bune dacă vrem să ne și dăm mâna! Mi se pare ceva aparținând unor vremuri mult depășite!
Articol publicat în ediția tipărită cu nr. 140 a revistei Transilvania Business (31 iulie – 27 august 2025)
