Am ajuns la casa de vacanţă a Prinţului Dimitrie Sturdza din Brădeţelu, sat aparţinător al comunei mureşene Ibăneşti, fix la ora la care eram aşteptaţi, 14.00. După obişnuitele formalităţi care au durat foarte puţin, porţile automate ale reşedinţei ni s-au deschis cu o precizie demnă de mecanismele ceasurilor elveţiene, iar „desantul” Zi de Zi, alcătuit din subsemnatul şi Ştefan Brumar, a poposit la Casa Cerbului.
Vânător în Europa, Asia, Africa, Siberia, America…
Suntem invitaţi să intrăm într-o anexă situată între casa de vacanţă şi terenul de tenis, pentru a vizita Muzeul Vânătorii. Împărţit în mai multe compartimente, în funcţie de animalele vânate şi de zonele de provenienţă ale acestora, Muzeul conţine sute de trofee colecţionate pe parcursul a peste două decenii şi jumătate de deţinătorul brandului elveţian de cosmetice „Déesse”, cunoscut în România atât pentru afacerile sale, cât şi pentru acţiunile filantropice pe care le desfăşoară şi, desigur, pentru trecutul său sportiv, cu aproximativ 30 de titluri de campion de tenis de câmp câştigate în „Ţara cantoanelor”.
„Am vânat cam pe toate continentele, mai puţin în Australia. Acolo am jucat numai tenis. Am fost în Noua Zeelandă, în Asia, în Siberia, în Africa, în Europa, în America de Nord şi în America de Sud. Am fost cam în toate ţările de sub Ecuator, Africa de Sud, Zimbabwe, Tanzania, Mozambic, Namibia, Camerun, Nigeria. Am fost la vânătoare acolo, iar în Muzeu sunt amintiri din ultimii 25 de ani”, spune Prinţul Dimitrie Sturdza, care ne face turul Muzeului.
Bivolul sălbatic african, trofeu greu de obţinut
Personal, simt un uşor trac printre atâtea priviri împăiate, cu ochi, totuşi, vii, iar emoţia este dublată şi de întâlnirea cu descendentul lui Mihail Sturdza, domn al Moldovei între 1834 şi 1849, care începe să povestească despre fabuloasa sa colecţie.
La loc de cinste se află bivolul sălbatic african, animal care dă de furcă şi celor mai experimentaţi vânători.
„Am 21 de buffle, mbogo de 34 de inchi, un inch e aproape 3 centimetri. Am stat peste 22 de nopţi într-un copac, pe o platformă aflată la 28 de metri înălţime, până să-l pot prinde, noaptea. A fost cea mai dificilă vânătoare la care am participat. Acesta era să mă omoare. În toţi ceilalţi am tras cu un singur glonţ, în el am tras de patru ori. De fiecare dată foarte bine, dar totuşi gloanţele nu au intrat aşa cum trebuia. S-a oprit la doar doi metri şi jumătate de mine înainte să se prăbuşească. Recunosc, mi-a fost foarte frică. Aceşti buffle negri sunt denumiţi şi „moartea neagră” în Africa, sunt foarte periculoşi şi imprevizibili. Dacă îi răneşti, se ascund şi apoi te atacă. Nu e uşor să îi vânezi. Găseşti o urmă dimineaţa, te duci pe urma respectivă patru ore, chiar nouă ore, până când se opresc ei. Atunci încerci să găseşti un buffle bătrân, cum vedeţi că am eu aici, pe care să îl recoltezi”, spune Prinţul Dimitrie Sturdza.
Aventuri reuşite în Canada, Turcia şi Arizona
Aflăm apoi că fizic, cele mai dificile vânătoare sunt cele în urma cărora au fost capturate o capră albă denumită şi Billy, în Canada, şi un bizuar în Turcia.
„Am vânat şi capre Billy în Canada, din British Columbia. Au fost foarte greu de vânat. Cele două animale pe care le-am vânat cel mai greu sunt un Billy şi un bizuar din Turcia, din zona Amara. Am fost peste trei munţi pentru a-l prinde şi pentru a-l aduce cu noi”, rememorează Alteţa Sa.
Din colecţie fac parte şi două pume vânate taman în triunghiul Arizona – Colorado – Utah.
„Erau patru pume pe care le-am vânat, din care am reuşit să aduc acasă două. A fost o vânătoare foarte grea. La pume mergi la vânătoare cu câini”, îşi aminteşte omul de afaceri.
De asemenea, aflăm şi care este cea mai uşoară vânătoare, respectiv cea de fazani, deoarece „după goană trec peste capul tău şi cam ştii ce ai de făcut.”
Cea mai frumoasă vânătoare
Discuţia revine apoi la buffle, vietatea care în opinia Prinţului Dimitrie Sturdza pompează doze mari de adrenalină în sângele amatorilor de safari.
„Sunt mulţi care mă întreabă care este cea mai frumoasă vânătoare. Cea mai excitantă e sigur cea de buffle. Cea mai frumoasă e cea de cerb şi de căprior, dacă ştii să vânezi bine. Tot aşa de simpatică este vânătoarea de mistreţ. De aceea am venit aici, în inima României, vânătoarea este extraordinară, vânătorii sunt foarte bine controlaţi de şeful armelor de aici, cotele respectate, trebuie să se ducă la poligon şi să tragă acolo înainte de vânătoare. Îmi place foarte mult aici. În Africa ai întotdeauna nişte însoţitori africani, care sunt cu tine. De exemplu, ai tras într-un buffle. E ca şi aici, cu cerbul. Îl desfac şi pe urmă e scoasă pielea de pe el, e scos trofeul şi trimis în Europa la un preparator. Aşa am făcut şi eu aici”, mărturiseşte proprietarul Muzeului de la Casa Cerbului.
Vânătorul ideal, gentleman şi cu condiţie fizică
Ne aşezăm lângă o masă, în ultimul compartiment al Muzeului. Scaunele se integrează perfect în peisaj, fiind ornate cu diverse trofee vânătoreşti.
Sunt aşezat cu spatele la două feline, cred că gheparzi, care par foarte vii şi simt că îmi revine tracul. Oare ce simte un vânător când se află în preajma lor? N-am, deocamdată, răspunsul, iar discuţia ajunge la o temă ocolită de foarte mulţi vânători autohtoni, respectiv la fair-play.
Distinsul meu interlocutor întăreşte puţinul din ceea ce ştiam despre vânătoare, şi anume că cea mai importantă regulă este aceea că vânătorul trebuie să fie un gentleman din toate punctele de vedere.
„Trebuie să fii un gentleman înnăscut. Ce vreau să spun cu asta? În primul rând, trebuie să respecţi animalul pe care vrei să îl vânezi. A doua regulă este ca niciodată să nu tragi acolo unde nu eşti sigur că este animalul şi că nu sunt alţi oameni în spate. A treia regulă, sau poate chiar prima, nu te duci nicăieri fără ca arma să fie asigurată. A patra regulă, de exemplu dacă eşti la o vânătoare de mistreţi sau la alte animale unde sunt mulţi vânători, să ai caracterul să te bucuri dacă un alt vânător a tras într-o piesă frumoasă şi să nu îţi pară rău că nu a trecut pe la tine. Eu încerc să fiu întotdeauna foarte fair-play. În plus, când practici vânătoarea trebuie să ştii să tragi în primul rând deoarece când mergi la vânătoare nu este suficient să tragi la întâmplare şi să răneşti animalul. La o vânătoare adevărată ai nevoie şi de o condiţie fizică bună, pentru că umbli după vânat, după urme, ore bune”, explică Alteţa Sa.
Cum se vânează în Africa
De la fair-play trecem la un subiect conex, respectiv la regulile de vânătoare de pe „Continentul negru” unde suntem informaţi că amatorii de trofee nu vânează la întâmplare, ci după nişte reguli foarte stricte şi în acelaşi timp extrem de costisitoare.
„Trofeele sunt un plus pentru orice fel de vânătoare, indiferent pe ce continent al lumii ai vâna. Peste tot se plătesc nişte bani. În Africa de exemplu, banii se duc la satul care se află în regiunea unde are loc vânătoarea. Înţelegeţi? Satul primeşte şi carnea, aşa că ei, localnicii, nu mai au nici un interes să facă braconaj. Ei iau mult mai mulţi bani din taxele plătite de vânători, iar carnea le revine tot lor. Cu un buffle se poate hrăni un sat întreg, aproape o săptămână. E foarte important. De aceea, în Africa sunt nişte regiuni unde se află foarte mult vânat. În acest caz, vânătorii au grijă de vânat. Nu se trage la femele, nu se trage la pui. Când nu este o regiune de vânătoare, africanii trag în tot ce mişcă, dar dacă se împuşcă femelele, nu mai este reproducere şi aşa mai departe. De exemplu, în Kenya, unde au oprit vânătoarea a scăzut numărul de animale cu 70%, iar în Botswana, unde au oprit vânătoarea de elefanţi, elefanţii s-au înmulţit şi au produs pagube în multe păduri deoarece s-au înmulţit excesiv. Echilibrul e foarte important”, povesteşte Prinţul Dimitrie Sturdza.
Îngrijorare pentru înmulţirea urşilor autohtoni
Întrucât ne aflăm în România, situaţia urşilor autohtoni nu putea trece neobservată de Alteţa Sa.
„La noi se cam strică echilibrul cu lupii şi cu urşii. E absolut o catastrofă
E foarte important să rămână un echilibru, dar noi în România avem o mare problemă cu urşii. Se înmulţesc şi aproape nu te mai poţi plimba prin pădure pentru că sunt foarte mulţi. Au început să vină jos, în sate, şi să facă pagube enorme. E treaba Guvernului să gestioneze acest echilibru”, crede omul de afaceri.
Prima vânătoare adevărată, alături de Ion Ţiriac
La rugămintea mea, Prinţul Dimitrie Sturdza face o incursiune în timp şi rememorează prima vânătoare adevărată la care a participat. Se întâmpla la puţin timp după schimbarea de regim din 1989 şi în povestirea Alteţei Sale intră, firesc, şi omul de afaceri Ion Ţiriac, a cărei pasiune pentru vânătoare a depăşit de mult timp graniţele României.
„M-a invitat domnul Ţiriac în 1990 sau 1991 la Oradea, unde se organiza o vânătoare. Am aterizat cu avionul meu la Oradea şi m-am dus în seara de dinaintea vânătorii şi i-am spus: ascultă, Ioane, eu vin la vânătoare dar nu am nici armă şi nici nu sunt îmbrăcat ca de vânătoare. „Nu-i nimic, vii aşa cum eşti”, mi-a răspuns el. M-am dus acolo, maestru de vânătoare era un domn foarte bine îmbrăcat, englezeşte, foarte domn. S-a uitat la mine şi m-a pus într-un colţ, unde nu trecea nici un animal. Ţiriac l-a rugat însă să mă bage acolo unde să pot vedea şi eu un animal. Am schimbat locul şi am avut norocul să trag într-un mistreţ foarte mare, direct în inimă, care s-a oprit după vreo 30 de metri de alergare. L-am întrebat pe acel maestru cum se face corect şi mi-a răspuns că mistreţul trebuie împuşcat prin ureche ca să fie oprit pe loc. La goana următoare, s-a oprit un mistreţ în zona mea şi am ochit aşa cum mi-a spus maestrul, prin ureche. El s-a uitat la mine şi m-a întrebat „cine sunteţi dumneavoastră?”. I-a răspuns Ţiriac cine sunt şi omul s-a schimbat la faţă. M-am dus şi la cel care produce puştile Blaser şi i-am spus că aş vrea să cumpăr şi eu o puşcă Blaser deoarece am tras cu puşca domnului Ţiriac şi mi-a plăcut foarte mult. El s-a uitat la mine mai ciudat, pentru că aveam şi încă am un accent când vorbesc nemţeşte, şi mi-a zis: „Să ştiţi că e foarte scumpă o puşcă Blaser, dar există alte puşti din Rusia sau din Cehoslovacia, care sunt mult mai ieftine.” Atunci domnul Ţiriac i-a explicat că pot cumpăra o puşcă deoarece am venit cu avionul personal la vânătoare. Eu vânam de mai mult timp, dar vânat mai mic, iepuri de vizuină, fazani. De mic copil, la ferma lui tata erau foarte mulţi iepuri de vizuină”, îşi aminteşte Alteţa Sa întâmplarea petrecută în urmă cu mai bine de două decenii şi jumătate.
Vizitatorii de bună credinţă, aşteptaţi la Muzeu
Înainte de a părăsi incinta Muzeului Vânătorii, suntem informaţi că acesta poate fi vizitat de orice persoană cu bună credinţă.
„Muzeul poate fi vizitat de toţi cei care sunt de bună credinţă, care înţeleg ce este o vânătoare de gentlemeni. Au venit foarte multe clase cu copii de la Liceul de Silvicultură şi le-am explicat despre ce e vorba. Cei de rea credinţă să stea acasă”, conchide Prinţul Dimitrie Sturdza, nu înainte de a aduce mulţumiri pentru implicare lui Ioan Feier, administratorul Muzeului şi totodată al casei de vacanţă.
Cel mai frumos loc din lume, în Ibăneşti
Şi interiorul cochetei case de vacanţă din Ibăneşti este amenajat în stil vânătoresc de Prinţul Dimitrie Sturdza, care se declară încântat atât de gospodarii care populează Valea Gurghiului, între Reghin şi Lăpuşna, cât şi de peisajele care întrec prin frumuseţea lor numeroase locuri văzute de Alteţa Sa în continentele pe care le-a vizitat de-a lungul anilor.
În living, la loc de cinste se află trofeul unui urs, unul dintre cele mai mari exemplare vânate vreodată în România, care a primit 620 de puncte de specialiştii din domeniu. O altă piesă de rezistenţă este un trofeu de elan obţinut în Noua Zeelandă în urmă cu cinci ani, record mondial la acea vreme, în prezent clasificat în primele patru din lume. Oaspeţii Alteţei Sale mai pot admira şi trofeul unui cerb din România cu coronament aproape simetric, care cântăreşte 12 kilograme. În aceeaşi încăpere se află şi cel mai mare trofeu de elan vânat vreodată în Europa, precum şi numeroase trofee de căpriori şi cerbi.
„Dacă veniţi de la Reghin în sus, până la Lăpuşna, cred că nu vedeţi nicio casă netencuită şi fără flori la fereastră. Sunt locuri cu gospodari, oameni care se îngrijesc de casele lor, iar locurile sunt de o frumuseţe rară. Am fost în lumea întreagă şi aici îmi place cel mai mult. Pot să mă duc unde vreau, când vreau, dar aici vin mereu. Muntele acesta, Seaca, care este aici, am impresia că are o energie foarte, foarte pozitivă. Mă odihnesc senzaţional de bine, la anul fac 80 de ani, dar mă simt ca la 49. Mai am intenţia să vânez cât pot. Oamenii din Transilvania sunt foarte civilizaţi, mult mai civilizaţi decât în sud. Mai e ceva: aici se înţeleg toţii, şi românii, maghiarii şi alte naţionalităţi. Eu văd asta la vânătoare: când merg la vânătoare la Sovata de exemplu, jumătate din gonaci sunt români, jumătate maghiari şi nu este nicio vorbă rea între nimeni. În plus, aici mai sunt şi nemţi”, spune Prinţul Dimitrie Sturdza.
Îndrăgostit de frumuseţea „sportului alb”
„Provocat” să vorbească şi despre tenis de câmp, sport pe care l-a practicat la un nivel extrem de ridicat, Alteţa Sa vorbeşte cu plăcere despre perioada când a evoluat pentru Elveţia în Cupa Davis.
„Joc mereu când pot, chiar astăzi intenţionam să joc, dar m-a oprit ploaia. Joc din plăcere, mai joc şi golf, mă duc la vânătoare… Am fost jucător elveţian, am jucat pentru Elveţia, am jucat 45 de meciuri de Cupa Davis, am fost şi căpitan de echipă, când am fost în finală. În 2014, când Elveţia a câştigat Cupa Davis în Franţa, eram spectator. Ca jucător de tenis sunt elveţian, şi sunt foarte mândru de asta. Federaţia de tenis de acolo şi toţi jucătorii de tenis din Elveţia m-au primit cu braţele deschise, a fost incredibil”, afirmă Prinţul Dimitrie Sturdza.
Evident, ca orice român îndrăgostit de „sportul alb”, şi Alteţa Sa se declară mândru de performanţele obţinute de Simona Halep, sportivă pe care a susţinut-o la începuturile carierei sale.
„A fost o explozie de simpatie pentru tenis când jucau Ion Ţiriac şi Ilie Năstase. Făceau un spectacol extraordinar. Acum este domnişoara Simona Halep, plus trei-patru jucătoare care joacă foarte bine. Domnişoara Halep, când era junioară şi nu deţinea de suficiente resurse financiare, fratele meu şi cu mine am finanţat-o. Juca cu marca firmei şi cu banca fratelui pe tricou. Am susţinut-o cât a avut ea nevoie ca să devină jucătoare. Am rămas foarte buni prieteni cu domnişoara Halep, care este cu adevărat o fată foarte simpatică, harnică şi aşa cum trebuie să fie. Imaginea României a fost mai mereu biciuită cu ţigani, casele de copii şi altele. Tot ce era rău în România era prezentat de jurnaliştii străini. Acum, când avem nişte repere de succes, o fată ca Halep care face imagine pozitivă României, care e în topul ATP, românul se poate mândri”, menţionează Prinţul Dimitrie Sturdza.
Text: Alex TOTH
Foto: Alex TOTH, Ştefan BRUMAR
