Irinel Popescu, trecut, prezent și viitor în progresul științific

de Arina MOLDOVAN 
Se vorbește adesea despre cât de bună este școala românească de medicină, valoarea sa fiind dată de contribuția la progresul științific și excelența în activitatea clinică, însă o finanțare deficitară și lipsa unei strategii naționale de sănătate, adaptată la posibilitățile economice ale României, face aproape imposibilă orice încercare de a intra în competiție cu multe dintre sistemele de sănătate ale țărilor vecine. La nivel european, România se află pe ultimele locuri la capitolul cercetare, susține Prof. Dr. Irinel Popescu, realizatorul primului transplant hepatic din România, șef al Centrului de Chirurgie Generală și Transplant Hepatic din Institutul Clinic Fundeni și președinte al Academiei de Științe Medicale din România. Într-un interviu acordat revistei Transilvania Business, academicianul român vorbește despre situația actuală a transplantului în țara noastră, în ce măsură cercetarea românească este integrată în cea europeană, dar și despre așteptările din partea statului român pentru ca medicina românească să contribuie, în continuare, la progresul științific.
 

În ultimul an, tema legată de transplant a fost intens dezbătută, fiind un aspect care a generat neîncredere privind modul în care este administrat fenomenul transplantului în țara noastră. Cum se prezintă la momentul actual situația transplantului în România?
În prezent, numărul donatorilor a scăzut la aproximativ jumătate față de cel care era înainte de „dezbaterea” despre care vorbiți. În realitate, au fost, mai curând, o serie de declarații despre alocarea organelor, niciodată probate, dublate de amenințări la adresa corpului medical, foarte prost percepute mai ales în spitalele din teritoriu, în special în cele de la care proveneau donatorii.Singurul efect „palpabil” de până acum a fost această înjumătățire a numărului de donatori ceea ce, din păcate, face cu atât mai dificilă orice discuție despre alocarea organelor și, în orice caz, anulează șansa a peste 150 de bolnavi care ar fi putut beneficia de un transplant hepatic sau renal în 2017 dacă numărul donatorilor s-ar fi menținut la cifrele anterioare, adică 140-150 câți erau în 2014-2015, față de 70-75 câți se estimează că vom avea în acest an.
 
De ce este nevoie pentru ca programul de transplant să funcționeze din nou la parametrii apropiați necesității patologiei din țară? 
Sunt mulți bolnavi aflați pe listele de așteptare, a căror sănătate și viață depinde de un donator de organe.Față de alte procedee medicale, pentru care românii cu posibilități materiale pot apela cu relativă ușurință la spitale din străinătate, în transplant aceste posibilități sunt foarte limitate deoarece străinii nu sunt acceptați pe listele de așteptare decât într-un număr foarte restrâns în majoritatea țărilor din lume.De aceea, este evident că și România trebuie să aibă propriul program național de transplant, dacă dorește să asigure sănătatea cetățenilor săi, care au nevoie de acest procedeu.
De ce ar fi nevoie pentru ca transplantul pulmonar să poată deveni realitate în România astfel încât pentru pacienții români, care au nevoie de un transplant de plămâni, să nu mai reprezinte doar intervenția la Viena singura soluție, ci să aibă soluția la ei acasă? 
Ar fi nevoie de un sprijin suplimentar din partea Ministerului Sănătății pentru ca singurul centru care a fost acreditat de către Agenția Naționala de Transplant, Spitalul Sf. Maria (n. red. Spitalul Sf. Maria din București), să poată funcționa. Consider absolut decisivă crearea condițiilor ca Dr. Igor Tudorache să poată lucra în România, eventual în mod permanent. Un specialist de o asemenea valoare se formează în cel puțin 10 ani, iar România nu mai poate aștepta atât pentru a demara un program de transplant pulmonar și nu văd alte soluții care ar putea fi aplicate pe termen scurt sau mediu.
În ultimele două decenii s-a încercat creionarea a diferite strategii care să fie puse în aplicare în domeniul sănătății, multe fiind fără finalizare.
 

În ce măsură ar fi posibilă crearea unei strategii pe termen lung, care să plece de la necesitățile României, raportat la posibilitățile de finanțare?
Simpla creare a unei strategii nu ajunge, deși nici aceasta nu este ușor de făcut. De-a lungul timpului au fost mai multe încercări, toate eșuate. De aceea, îmi pare rău să o spun, dar nu văd, dacă nu am reușit până acum, de ce am reuși de aici înainte! În plus, o strategie trebuie și să fie dusă la îndeplinire, ceea ce este infinit mai greu. Cu siguranță, însă, că o astfel de strategie ar trebui să facă o mare diferență față de mersul în derivă al sistemului, în momentul de față.
 
Cum ar trebui să arate o astfel de strategie și ce ar trebui să cuprindă, astfel încât sistemul de sănătate românesc să intre într-o competiție strânsă cu sistemul sanitar din țările vecine, exemplu Ungaria, Turcia, Austria?
O astfel de strategie ar trebui să fie adaptată la posibilitățile economice ale României, care sunt cele pe care le știm cu toții. Pe de altă parte, chiar și în asemenea circumstanțe, unele lucruri s-ar putea face cu câteva condiții:- evaluări periodice corecte și cinstite ale rezultatelor; pentru că ați menționat cele trei țări din zona noastră geografică, un criteriu ar fi, de exemplu, cum să facem ca bolnavii să se adreseze spitalelor din România (ce trebuie să schimbăm sau să îmbunătățim) și nu celor din aceste țări- continuarea implementării strategiei pe baza analizei acestor rezultate și nu a unor factori subiectivi (de obicei de natură politică) – încetarea vânătorii de vrăjitoare care aproape a paralizat managementul de spital în momentul de față, ajungându-se în situația ca nimeni să nu mai semneze nimic și nimeni să nu se mai angajeze la nimic; un stat puternic trebuie să aibă mijloace să blocheze ilegalitățile înainte de a se produce, nu să le ancheteze după ani și ani de zile, de multe ori fără rezultat și cu efecte psihologice devastatoare asupra tuturor celor implicați.
 

Cum arată România în peisajul cercetării medicale la nivel european și chiar mondial? Ce rezultate există la ora actuală privind proiecte de cercetare de vârf care să poziționeze cercetarea românească în circuitul european?
România ocupă unul dintre ultimele locuri în cercetare la nivel european. E mai greu de spus care e acest loc la nivel mondial.
S-a plecat cu mentalități contraproductive și cu o finanțare aproape inexistentă. Din anul 2000 finanțarea cercetării medicale s-a schimbat mult în bine față de nivelul anterior, dar nu și față de cel european, în general, unde este rămasă mult în urmă. În cei 17 ani care au trecut de atunci, s-a conturat o rețea națională de centre de cercetare, unele mai vechi, altele mai noi, între acestea unele construite cu finanțare europeană și colective de cercetători care, dacă sunt susținute, vor putea performa și de aici înainte.
România a obținut deja unele rezultate în cercetarea endoteliului vascular și aterosclerozei, a modificărilor genetice în cancer, a terapiilor antivirale, a aplicațiilor nanotehnologiilor în medicină etc.
Cercetătorii români au fost și sunt preocupați, în continuare, de inserția în rețele internaționale de cercetare, care să le permită un progres mai rapid și alinierea la standardele internaționale. Dar, trebuie să o spunem foarte clar, cea mai mare parte a finanțării în cercetare provine din fonduri naționale. De aceea, pentru susținerea acestor eforturi, România trebuie să mențină un nivel adecvat al finanțării cercetării.
Academia de Științe Medicale, prin reprezentanții săi, au acționat în comisiile Ministerului Sănătății pentru stabilirea programelor de cercetare până în anul 2020.
 
Puteți să ne oferiți mai multe detalii, pe ce arii de cercetare se vor extinde acestea și pentru ce surse de finanțare se va aplica?
Deocamdată, din păcate, programele de cercetare ale Ministerului Sănătății nu au încă finanțare. Pe de altă parte, Academia de Științe Medicale se preocupă de toate posibilitățile pe care le oferă sistemul de cercetare din România. În mod normal, Academia de Științe Medicale ar trebui să aibă un cuvânt de spus în toate deciziile care privesc organizarea și finanțarea cercetării din România. M-a bucurat faptul că, de curând, Ministerul Cercetării a onorat instituția noastră prin numirea reprezentantului Academiei de Științe Medicale în funcția de președinte al Comisiei de Științe ale Vieții în cadrul Colegiului Consultativ pentru Cercetare-Dezvoltare și Inovare.
 
Progresul vine din cercetare, iar în viitor se conturează mai multe direcții de cercetare pentru o singură sănătate ”One Health”. Cum își va găsi aplicabilitatea în spațiul medical românesc acest nou concept medical global?
Acest nou concept este foarte la modă, în momentul de față, la nivel internațional. România s-a dovedit a fi unul dintre pionierii domeniului, mai ales datorită preocupărilor domnului Prof. Nicolae Manolescu care a dezvoltat de-a lungul timpului medicina comparată și, mai ales, oncologia comparată. În calitate de președinte al Academiei de Științe Medicale și de vicepreședinte al Federației Europene a Academiilor de Medicină am susținut și încurajat aceste eforturi.
În prezent, Prof. Nicolae Manolescu conduce o instituție națională care se numește „One Health”, bine inserată în circuitele științifice internaționale – anul trecut a organizat un congres plin de succes la București – și încearcă să dezvolte în România un concept care înseamnă, în realitate, că pe planeta Pământ putem vorbi de o singură sănătate a omului, animalelor, plantelor și a planetei, în general.Este un concept interesant a cărui implementare, însă, mai are un drum lung de parcurs.
 
Academia de Științe Medicale a făcut propuneri pentru investirea Academiei ca și organ de autoritate publică în sistemul sanitar. Ce înseamnă acest demers?
Academia a primit deja de circa trei ani acest statut și aceasta face parte din eforturile pe care le-am întreprins împreună cu domnul Secretar General, Prof. Dr. Mircea Ifrim, și cu membrii Biroului Executiv, de întărire a poziției instituției noastre și de creștere a prestigiului acesteia la nivel național și internațional.