Abonează-te
Abonează-te

Primesti pe mail cele mai noi articole publicate

[Enjoy Transylvania!] De la El Camino, trecând prin Via Maria Theresia, spre Via Transilvanica

FOTO Mihai Țuțu

Buen Camino

El Camino înseamnă Drumul sau, pentru cei mai spirituali, Calea − indiferent pe care dintre multele sale rute posibile ai alege-o: Camino Frances, Portuges, Ingles, Primitivo sau del Norte.

Catedrala din Santiago de Compostela e ținta. Sfântul Iacob e patronul spiritual al acestui pelerinaj, devenit poate cel mai clasic din lume. Scoica sau Săgeata Galbenă sunt semnele că un călător se află pe calea cea bună.

Buen Camino! e salutul standard, iar Ultreia! e urarea pelerinilor aflați în mișcare.

În rest, sănătate, bocanci buni, răbdare și umblătură la greu. Şi timp cât încape. Şi nişte vin Rioja ar merge, da, la ceas de seară.

Pelerinajul de pe Camino are în continuare puterea de a schimba oameni. Fiindcă drumul însuși, ca orice drum lung pe jos, are forța brută de a transforma totul. Fie că ajungi sau nu la destinație ca să primești Compostela, hârtia care îți atestă statutul oficial de pelerin, calea pe care calci după multe alte mii de oameni are darul de a pune totul sub interogație.

Înstrăinarea, umblarea, aflarea în trecere, alăturarea cu ceilalți călători, se zice că toate acestea relansează marile întrebări. Și se mai zice că, după El Camino, oamenii nu mai sunt la fel, nu mai văd lumea ca înainte. Asta înseamnă că drumul și-a făcut lucrarea.

Cum ar fi, chiar, ar fi posibil să creăm într-o bună zi propriul nostru Camino, ca să-l umblăm aici, la noi acasă?

FOTO Mihai Țuțu

Visul

Totul a început cu un vis, dar nu vis de noapte, ci un vis de zi, născut din oboseala și umblătura a trei prieteni hălăduind vreme de câteva zile sus-jos prin Munții Călimani. Drumuri de creastă, poteci pe curbă de nivel, unele chiar semănând a drumuri pietruite, amenajate în vechime, drumuri care te inspiră să le calci și să te tot duci până când nimic altceva nu rămâne decât cale lăsată în urmă și pasul acesta înainte, urmat de un altul, într-o mecanică de golire a gândurilor, vid din care se pot naște cele mai fanteziste visuri cu putință.

Și Alin a ridicat deodată capul din pământ și a zis: ‘Oare cum ar fi dacă am amenaja un drum care să fie al nostru, dar pe care să umble mai mulți nu doar noi? Că uite cât de fain poa’ să fie?’

Așa a început visarea, cu o mirare urmată de tot felul de întrebări. Chiar așa, dacă expresia neputinței guvernanților noștri e tocmai absența unor rețele de drumuri și autostrăzi ca lumea, de ce nu ar face o organizație non-guvernamentală un mic drum pentru prieteni? Un fel de Camino în miniatură. Sau chiar, cum ar fi un traseu de maraton montan mai degrabă?

Seara ne-am pus la un foc și ne-am apucat, ca pe vremuri înțelepții și cititorii de vise ai Faraonului egiptean, căruia îi bântuiau noaptea gândurile 7 vaci slabe și 7 vaci grase, să descifrăm visarea, să o despicăm în patru și să o tălmăcim cu mințile noastre.

Atât de tare ne-a vrăjit focul și fantezia că am uitat să punem cortul cât încă era lumină și nici măcar n-am băgat de seamă licăririle fulgerelor care se apropiau tiptil de noi. Și ne-a trezit ploaia și cititorii de visuri s-au deșteptat uzi, la realitate. Apoi, spre dimineață ne-am uscat. Și visul era tot acolo, între noi. Și din ziua aceea, ne-am uitat altfel la munți și cărare, cu alți ochi, nițel mai tehnic.

FOTO Voicu Bojan

Contextul

Interesul pentru conservarea valorilor patrimoniului natural din Munţii Călimani se concretizează pentru prima dată în anul 1971 odată cu desemnarea Rezervaţiei geologice 12 Apostoli şi a Rezervaţiei ştiinţifice Jnepeniş cu Pinus cembra. Începând cu acel an, se declară şi Parcul Naţional Călimani, cu o suprafaţă de 15.300 ha.

Ca urmare a prospecţiunilor miniere din zona Călimanului se descoperă un fenomen unic în lume descris pentru prima dată în România şi anume vulcanocarstul. Centrul de greutate al acestei descoperiri a fost sistemul de grote care au alcătuit Peşterile Luanei, declarate în anul 1973 monument al naturii. Abia în anul 2000 începe să se concretizeze demersul de înfiinţare a Parcului Naţional Călimani, acesta fiind recunoscut, cu o suprafaţă de 24.041 ha.

Ceea ce noi am denumit ulterior Via Maria Theresia este un drum istoric aflat în munții Călimani, construit în urmă cu sute de ani, cu scopul de a susține trupele militare grănicerești ale imperiului Austro-Ungar cu armament și hrană. Poteca leagă judeţul Suceava (comuna Şaru Dornei) de Bistriţa-Năsăud (Pasul Tihuţa). Este singura din ţară amenajată într-un parc naţional şi cea mai lungă din România.

În prezent, drumul Mariei Theresia se suprapune parțial unui traseu turistic destul de puțin semnalizat, prin urmare foarte rar parcurs de turiști. La valoarea de monument istoric a acestui drum, ca mărturie a unei epoci demult apuse, se adaugă şi valoarea cadrului natural al munţilor Călimani.

Doar că, uneori, dacă privești de mai aproape, lucrurile nu sunt tocmai ce par a fi. Aici se cuvine o paranteză.

FOTO Voicu Bojan

Dezastrul ecologic

Ziua arată rău, cu nori negri și joși. Parcă ar fi o dimineață în care n-ai băut nici măcar o gură de cafea. Nu-ți vine să tragi de volan, să iei curbele. Drumul urcă în serpentine strânse, pe un drum din plăci vechi de ciment. În stânga e râul Neagra Șarului, din care ultima formă de viață și-a dat obștescul duh în urmă cu zeci de ani buni.

De ce? Fiindcă în acest râu se scurg reziduurile de la mina de sulf de pe muntele Negoiu Românesc din Parcul Naţional Călimani, cel spre care ne îndreptăm acum. Iar vârful muntelui, ia-l de unde nu-i!

De la 1.900 de metri, cât avea, a fost retezat până la 1.500. Exploatarea de sulf a început în 1969 şi a durat aproape 30 de ani. În zilele ei fericite, dacă se pot numi aşa, la mină lucrau peste 8.000 de oameni.

Pe salarii enorme pe atunci, de până la 7.000 de lei, dar altfel cam în zadar, pentru că exploatarea nu a fost rentabilă niciodată. Dar, de frică, cei din conducere, altfel oameni curajoşi când venea vorba despre chiolhanuri şi vânători cu colegii de partid, au raportat în mod constant cifre umflate. Minciuna ca politică de stat. Minciuna ca pâine de toate zilele. Vremuri mincinoase.

Oraşul tăiat în munte, azi tăcut şi sumbru, cândva bubuia de viaţă. Avea de toate: blocuri, magazine, cârciumi, cinema, ba chiar şi un club, pe unde se perindau formaţii populare aduse să distreze clasa muncitoare. Multe ferestre au încă vedere spre mina de suprafață, dar nu pentru multă vreme, fiindcă dărâmarea blocurilor a început. Acest oraș-fantomă va dispărea, la fel ca tabla, fierul vechi și orice s-ar mai putea valorifica. Din păcate va dispărea și vila lui Ceaușescu, care ar fi fost foarte bună de transformat într-un mic muzeu al comunismului.

Firma germană Wittfeld a câştigat licitaţia pentru ecologizarea zonei. Pe un platou, un ghem uriaș de sârme și fier betoane încâlcite pare o instalație de artă contemporană. Nimeni nu poate spune cum vor arăta peste 10 ani haldele de steril şi hăurile gălbui-roşiatice săpate în munte, de pe care, la fiecare ploaie, se scurg torente în râu.

Nişte cizme de gumă găurite, fără stăpân, spun însă totul despre cei plecaţi, care s-au mişcat cândva în această realitate sumbră. Plouă deja, ca într-un film rusesc. Tufe de rododendron aruncă pete de culoare pe culmi.

Frumuseţea peisajului te face pentru o clipă să uiţi absurditatea acestui oraş născut din visul nebun al unui dictator din Balcani, acolo unde viața și moartea se amestecă într-un cocktail atât de original şi de ameţitor, încât doar noi, cei care l-am trăit, îl mai putem înghiți, povestindu-l.

De aici, tocmai de la mina de sulf, va pleca printr-o poartă mare, din lemn, o mare de alergători montani, urmând să străbată traseul de maraton. Printre ei, miraculos, aveam să mă număr și eu. Doar că până la start, mai aveam un hop de sărit: imediat după visul nostru nebunesc, a urmat amenajarea traseului.

Cert e că de la vis am trecut la lucruri practice, la un plan de bătaie. Iar lucrurile practice s-au preschimbat în ceva neașteptat și profund teologic: am învățat cu toții, sute de voluntari, arta purtării crucii.

FOTO Voicu Bojan

Arta purtării crucii

Drumul unui stâlp de jos din vale prin Poiana Terha, printre câinii de stână, până sus, pe cărare şi apoi împlântarea lui într-o groapă săpată uneori în stâncă, a fost o aventură radicală.

Ca voluntar ţi se oferea pe rând şansa de a învăţa smerenia, strângerea din dinţi, depăşirea propriilor limite, dar şi bucuria de a lucra în echipă, pentru a duce la bun sfârşit un lucru absurd de frumos.

A fost una dintre cele mai nebuneşti şi mai incredibile acţiuni Tăşuleasa Social, una care ne-a unit într-un mod aparte pe toţi cei care am fost implicaţi în ea.

Apoi, după ce fiecare stâlp a fost marcat pe ambele părți cu plăcuţe indicând distanţa, direcţia şi gradul de dificultate, a urmat bucuria parcurgerii întregului traseu: unii în drumeţie, alţii în alergare, alţii (parţial) călare pe biciclete. De atunci, vara-iarna mii de oameni au umblat pe Via Maria Theresia, bucurându-se că ea există.

Pe parcurs, au fost plasate alături de mese şi bănci de odihnă o serie de panouri informative în 4 limbi. Acum, după câțiva ani, e revigorant să ne amintim apăsarea lemnului în carnea umărului, picătura de transpiraţie agăţată precar de sprânceană şi şuieratul propriei respiraţii îngreunate de efortul fiecărui pas.

Poate nu ar fi rău să ne amintim şi că, din nefericire, multe panouri au fost vandalizate, mulţi stâlpi smulşi de la locul lor şi multe marcaje lovite cu muchia toporului, chiar pe kilometri întregi. E un mister de ce oare trebuie să facă cineva un asemenea lucru. Multe din panourile informative de pe traseu, în special traducerile în limba maghiară au fost și ele victimele vandalizării, fiind acoperite cu vopsea neagră.

Poate că toate acestea s-au petrecut tocmai pentru ca fiecare dintre noi să învăţăm iar Arta purtării crucii şi a ducerii luptei cele bune, până la capăt. Fiindcă răul are putere doar atunci când oamenii buni se descurajează şi abandonează bătălia, alegând să rămână deoparte.

Acolo în Călimani, printre stânci neştiute, lupta de gherilă va continua până când Via Crucis o să devină iar şi iar Via Maria Theresia. Exact aşa cum am stabilit, de la bun început. Și vom alerga pe creste și curbe de nivel mai departe, din nou și din nou, așa cum am învățat de la Tibi Ușeriu, adică până la capăt.

FOTO Voicu Bojan

Via Maria Theresia

Traseul are azi o lungime de 42,195 km și va rămâne unul constant de maraton, mountain-biking și drumeție, deschis pe timp de vară sau iarnă, zi sau noapte, pentru toți doritorii. Datorită locurilor de popas special amenajate, punctelor de hidratare semnalizate și panourilor informative, fiecare drumeţ va avea posibilitatea să se bucure de traseu şi să primească informaţii detaliate fără a fi însoţit de un ghid.

FOTO Voicu Bojan

Peste 200 de voluntari, tineri şi adulţi, români, germani şi americani, au participat deja la lucrările de amenajare a potecii tematice Maria Theresia din Munţii Călimani. Printre aceştia s-au numărat elevi germani de la școli partenere Tăşuleasa Social, angajaţi ai Băncii Raiffeisen, partenerul proiectului şi mulţi voluntari Tăşuleasa Social.

Voluntarii au cărat eroic, cu mâinile şi spatele lor pe distanţe de kilometri peste 300 de borne în creastă, au săpat gropi, au fixat bornele cu 278 de momâi, pentru a apăra stâlpii de ploaie şi pentru a-i stabiliza. Cum ar veni, în vreme ce hoții de lemne duceau lemnul din păduri spre gatere, voluntarii, ca niște naivi incurabili, cărau în spinare, bârne înapoi în munți.

Via Maria Theresia a fost inaugurată pe 16 august 2014. A fost prima ediţie a maratonului VMT, un eveniment absolut emoționant. La start s-au aflat peste 200 de maratonişti, semi-maratonişti şi biciclişti precum și sute de susţinători pe parcursul traseului. Sportivii au fost aplaudaţi şi încurajaţi de peste 120 de voluntari şi aproximativ 100 de drumeţi.

Organizatorii au pus la dispoziţia drumeţilor mai multe maşini militare şi 8 ghizi, pe patru segmente diferite de traseu, de lungimi crescătoare (5-11 km), cu scopul de a le trezi interesul pentru mişcare în natură şi pentru această potecă tematică cu poveştile ei din istorie. Filme și povești găsiți pe https://via-maria-theresia.ro/

Iar cum s-a sărit de aici până la marele vis numit Via Transilvanica, o să vă povestească Alin în interviu.

Voicu BOJAN

Foto principală: Mihai Țuțu

(Din ediția specială TB 86 – „ENJOY TRANSYLVANIA!” – mai/iunie 2019)

Total
0
Shares
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articolul anterior

Continuă lucrările la Drumul Apusenilor (Beiuș – Stâna de Vale – Coada Lacului)

Articolul următor

Nivelul preturilor de consum in Romania raportate la media UE in anul 2019

Citește și despre galele The Voices of Business Awards:
The Voices of Business Awards Cluj 2023
The Voices of Business Awards Alba 2023
The Voices of Business Awards Sibiu 2023
The Voices of Business Awards Brașov 2023
Citește și:
Zi de Zi știri economice:
Loading RSS Feed
Total
0
Share