Comunitate Enjoy Transylvania Mediu Reportaj Turism Ultimele stiri

[Enjoy Transylvania!] Fragmente de jurnal în căutarea unui sens: Via Transilvanica

Patru prieteni au străbătut o bucată de țară pe jos, din Pasul Tihuța până în inima Secuimii. Au prospectat un viitor drum. Întrebarea care îi călăuzește: ce efecte poate avea redescoperirea fibrei intime a patriei, văzută de aproape, la pas? Răspunsul diferit și-l va afla fiecare după 9 zile și aproximativ 200 de kilometri de umblătură.

Ziua întâia

Negurile se ridică și iese un pic soarele. Cu rucsacii în spate, ieșim pe poarta campusului, o luăm spre dreapta și, ca niște pelerini, o pornim încetișor, la pas măsurat, pe drumul străjuit de brazi. Pornim către un loc cu nume frumos: Valea Străjii. Acolo, cineva lucrează deja la o ciorbă de burtă inegalabilă, pe care o cunoaștem toți patru prea bine. Și, uite-așa, visul timid al dimineții primește un sens vectorial, concret: cu smântână și ardei iute, așa cum îi place călătorului.

Primii 10 kilometri sunt de acomodare, urmați de o rătăcire pe la marginea unor prisăci din Mureșenii Bârgăului. Ciugulim cireșe din mers. Și dulci, și amare. Urmează o urcare destul de dură spre Brazii Buni, timp în care marcăm pe GPS locurile care contează. Priveliștea de la cumpăna apelor, în locul numit Poarta Bistriței, se deschide spre cinci localități de pe Valea Bârgăului: Mureșeni, Tureac, Tiha, Prund și Bistrița Bârgăului.

Pe drumul spre cabana lui nea Vasile, care ne-a cules din mers, dăm peste trei păstrăvării − închise, dar promițătoare. Regele păstrăvarilor e însuși nea Vasile, care, pe vremuri, în anii ’90, rupea malul cu vânzări de jumate de tonă în preajma Revelioanelor. Apoi l-a halit concurența și s-a lăsat.

Povestea lui cea mai tare e cu un urs care, în 1974, s-a dedulcit să-i halească un vițel. De ciudă, nea Vasile, tânăr și viteaz pe atunci, s-a repezit la urs. A pus toporul jos și i-a dat cu o piatră în cap.

Greșeală. Treaba l-a costat o lună de spitalizare și un ochi pierdut, fiindcă “ursul s-a inervat rău”.

Ziua a doua

În general, imaginea unor călători care par că umblă aiurea naște mirări fățișe, dar nu mulți au curaj să întrebe cine suntem, de unde venim și încotro mergem. Cam asta era, cred, și condiția medievală a pelerinului: te purtai frumos cu el ca și cu un suspect de serviciu, că nu știai ce cară în boccea. Nu știai dacă e vreun tâlhar, un fugar sau un domnitor travestit, anume amestecându-se cu poporenii, ca să le afle gândurile.

Urcăm Dealul Negru, celebrul domeniu de vânătoare al lui Ceaușescu. Panourile cu “Ocrotiți vânatul” sunt culmea ironiei. În dreapta, satul Cușma stă ca în căușul unei palme, ca, de altfel, toate satele ce se văd în depărtare. Peisajul e vast, blând și brodat cu munți albăstrui, chiar în fundal.

Nu departe, un om vorbește cu caii lui. Povestim. Aflăm că toți caii comunității sunt lăsați liberi acolo, la pășunat. Imaginea îmi amintește de Kârgâzstan, o lume a cailor liberi și a călăreților nebuni.

În vârful dealului, se deschide toată panorama. Vorba poetului Ioan Alexandru: “Transilvania e un imn”. Lângă drum, două plăcinte de asfalt perfect rotunde: heliportul unde ateriza Ceaușescu când venea la “pușcat urs”. Cică și Hrușciov ar fi fost pe-aici pe vremea lui Dej și s-a îndrăgostit de vinul de Lechința.

Punctul de maxim interes al zonei e cabana lui Ceaușescu, acum restaurată, care poate fi închiriată pentru diverse evenimente, dar cu programare din timp. Păstrează câteva elemente originale: felinarele de fontă de pe alei, candelabrele din coarne de cerb, trofeele de urs întinse pe perete și două teracote enorme, care aveau camere speciale de încărcare, prin spate.

Sunt, se pare, opera unui meșter francez. Încerc să-mi imaginez câte chiolhanuri, povești și scene interzise ar descrie, dacă ar putea vorbi, teracotele.

Ziua a treia

Mergem înainte tăcuți şi cocârjați de corturile ude din rucsaci, visând la vremuri mai bune. Pe stâlpul unui fost CAP stă o păpușă arsă, cu o sârmă agățată de gât, ca un ștreang. Niște voodoo transilvan de dimineață ne mai lipsea.

Dealul Măgura pare aproape, dar drumul până la el numa’ nu se mai gată. Un tractoraș pufăitor, ca de jucărie, ne ajunge din urmă și omul se oprește doar așa, să se uite la noi. Cred că arătăm ca niște soldați în retragere, venind din ceva bătălie pierdută, dintr-un război absurd, ca toate războaiele lumii.

Pe Măgura dăm de un monument, lângă o cruce pe care sunt înscrise nume de eroi ai Primului Război Mondial. De acolo se deschide o perspectivă de 360 de grade în jur − spațiul mioritic, în toată splendoarea lui. Un soare timid începe să ne zvânte din mers rufele agățate de rucsaci și nădragii la purtător.

Urmează o nouă bucată de asfalt și încă o pădure, până dăm de livada de meri aflată deasupra fostului conac de vânătoare, demult părăsit, al grofului Teleki. Conacul a fost construit în stil baroc în satul colonizat cândva de germani, undeva la mijlocul secolului al XVIII-lea. Bastionul de la intrare avea o capelă și mai avea rol de casă de oaspeți.

Cum pătrunzi în curtea frumoasă, cu o grădină cu bănci în mijloc, îți poți imagina trăsurile intrând și trăgând în fața castelului de formă dreptunghiulară, împrejmuit cu grajduri, magazii, plus o mică închisoare.

Comuniștii l-au naționalizat în ’45 și l-au preschimbat în IAS. Au tăiat pădurea din jur, și-au făcut loc de chiolhanuri lângă lac și, ca să-și mai spele din păcate, în vecinătate au plantat o livadă de meri.

Acum totul e devalizat, spart și răvășit. Blazonul de metal a fost smuls și cărat cu tractorul cândva, poate dus la fier vechi sau poate folosit să astupe vreo gaură din ceva grajd.

Ziua a patra

Pentru noi, pribegii, urmează o etapă de asfalt până la Batoș, de unde va începe marea bălăurire pe coclauri. Doar că noi încă nu știm asta. Așa că luăm în primire comuna, altfel foarte dichisită. Când intri într-un loc cu totul nou, mici detalii din primii 100 de metri te ajută să-ți dai seama dacă primarului îi pasă de oamenii lui sau îi lasă în plata Domnului.

De exemplu aici, la Batoș, nu doar că există parcuri de joacă, trotuare, ghirlande cu flori, ci și o statuie cu un măr uriaș, aflată lângă o coloană a infinitului, toate în fața unei biserici cu un aer foarte rusesc, așa cum am văzut anul trecut prin Siberia.

Mergem și noi acolo, să aflăm de la oameni pe unde ar fi cel mai bine să o luăm spre Reghin, ca să evităm asfaltul, cât de mult. Acolo, deformație de fotograf, remarc imediat că, sub o mare umbrelă roșie, stau trei tipi în tricouri roșii, plus un bătrânel grăsuț și jovial, nea Relu, care sărută periodic cu tandrețe o grenăduță de bere amăruie, doar pentru bărbați puternici, ceea ce o fi fost și el cândva.

Aplecați deasupra hărților, urmează dezbateri aprinse pe unde ar trebui să o luăm, întrerupte de “Dumneata să taci, nea Relu!”, ori de câte ori nea Relu, vajnic stâlp de cârciumă, propune ceva reconfigurare de traseu. Din nemișcarea lui, emite păreri savante despre mișcare.

“Urcați dealul ăla, mergeți așa pe coamă până dați de o colibă părăsită, de acolo vedeți viile de la Crama Liliac, apoi coborâți în vale la o adăpătoare și tre’ să ajungeți mult în dreapta, până vedeți un colț de pădure de stejar. No, apoi de acolo coborâți în șoseaua care duce la Reghin”.

Și intrarea triumfală în orașul instrumentelor muzicale Hora, cu trotuare frumoase și drepte, după mai bine de 25 de kilometri de umblătură în zig-zag, e încărcată de promisiuni cu parfum de civilizație și, mai ales, de bere craft rece, pe numele ei Csíki Sör.

Ziua a cincea

Cerul e apăsător, negru și amenințător. Întrebăm care e drumul spre Iernuțeni și, din cinci oameni, trei decid că n-ar fi bine să intre-n vorbă cu ciudați. Așa că tac. Ne scoate la liman fratele Google, pe un drum la capătul căruia se află o casă de vârstnici, lângă o cale ferată, dincolo de care străjuiește un cimitir, la marginea pădurii.

Un drum străjuit de nuci ne poartă prin sate ciudate, parcă uitate de Dumnezeu și de oameni. Beica de Jos, de Sus, Căcuciu, Șerbeni și Chiheru de Jos și Sus. Văzute de departe, par cumva frumoase, cu turlele albe înțepând cerul, dar de aproape se dovedesc mai moarte decât vulpea găsită-n drum, înghețată într-un fel de alergare.

Toate aceste sate par mai imobile și mai naive ca răstignirile din lemn din Beica de Sus. Parcă au pierdut meciul cu progresul, cu viitorul. Așteaptă resemnate ori extincția, ori ceva neașteptată renaștere. Timpul va decide. Medităm la astea și la globalizare stând de ploaie și mâncând conserve de stavrid în ulei produse în Thailanda, importate în Dolj și ajunse misterios la Căcuciu.

Singurul sat în care viața mai vibrează cât de cât e Beica de Jos. În rest, sunt depopulate și tăcute la fel ca terenul de fotbal unde mărăcinii ating un metru înălțime. Un copil în vacanță, plictisit de moarte, se dă pe trotinetă în paralel cu noi și rezumă rapid situația:

“Frații mei sunt duși în Germania. Unul lucrează la condimente, altul la salam. Eu am pe uliță doar trei copii, dar nu mă prea înțeleg cu ei. Satul e pe jumătate părăsit. Cred că o să plec și eu la Reghin, la școală. Poate mă fac electrician. Sau plec la frații mei. Să aveți grijă la Podul dracului, că acolo a picat un prieten în șanț cu bicicleta, și era ziuă”.

Ziua a șasea

Pe placa de intrare în Sovata stă un dezacord delicios: “Localitate supravegheat video”. Cândva, Sovata era doar un fel de loc legendar, care umbla cu versurile astea agățate de gât: “Du-mă, mamă, la Sovata/Să-l cunosc și io pe tata”.

De ce? Fiindcă era o stațiune recunoscută pentru apele sărate care vindecă diverse afecțiuni ginecologice, ba chiar și stimulează fertilitatea. Faptul că în apropiere existau două unități militare sporea eficacitatea sesiunilor de tratament cu o asemenea rată de succes, încât se zice că unele femei se întorceau de la băi gata însărcinate.

Stațiunea e azi modernă, frumoasă, plină de flori și spa-uri. Poți merge cu mocănița până la Câmpul Cetății, te poți împușca la paintball, poți face ture călare sau poți zăcea pe un șezlong lângă o piscină.

Pensiunile se luptă să aibă aranjamente florale și stâncării de revistă, neapărat cu tufe mari de lavandă. Parcă e o competiție de design peisager.

E un aer de pace universală, doar urcăm spre stațiune tocmai pe strada Liniștii. Găsim greu camere care să nu aibă paturi matrimoniale. În stațiune, totul e renovat, plin de lume şi restaurante cu meniuri care îţi sugerează că poate ai nimerit, din greșeală, în ceva rai culinar: tocană de burtă de vacă cu ceapă, berbecuț la grătar, papricaș de somn cu tăiței secuiești, coaste cu sos dulce de chilli, cum am mâncat prima dată în America.

Și un cupaj de vin alb de Miniș, meșterit de Balla Geza, pentru cine cunoaște. În frapieră cu gheață. Două, vă rugăm. Săru’mâna.

Ziua a șaptea

Păsările din Sovata ori au ceasul biologic dereglat, ori le stă capul doar la împerechere. Pe la 4 s-au apucat de cântat din toți bojocii, toate deodată. Erau secondate de vreo doi cocoși răgușiți, convinşi că şi ei sunt păsări cântătoare, şi nu ingrediente de bază în supa cu fidea numită în Ardeal “leveșă”, servită fierbinte duminica, cu mult pătrunjel, imediat după întoarcerea de la sfânta biserică.

Să te trezești nu de la vreo alarmă defectă, ci de la volumul dat prea tare al unor triluri păsărești, ăsta mi se pare antrenamentul perfect pentru Raiul privit ca “loc de verdeață, de unde a fugit toată întristarea”.

Dimineața e veselă și răcoroasă. Spiritul ne este atât de înălțat de cacofonia ciripelilor, încât bem patru cafele pe un colț de masă, pe trotuar, și dăm să plecăm în pasul ștrengarului, aproape uitând să le plătim.

Trecem pe lângă o fermă de cai destinați turismului ecvestru, dar și pe la una de pitbulli, destinați, sper, pazei, și nu luptelor clandestine de câini. Simțurile ni se deschid în satul Ilieși, unde ne schimbăm tricourile ude cum se schimbau pe vremuri caii de poște.

E o umiditate în aer cum doar în Havana, în august, am mai servit. O bere Harghita recișoară ne pregătește sufletele pentru intrarea pe tărâmul celui numit și Drujba lui Dumnezeu, odihnească-se-n pace, că multe hectare de pădure s-au ras sub orânduirea lui.

Norii de furtună se adună deasupra satului Atia, ascuns de o perdea deasă de larice. O scânteie de fulger ne face să iuțim pasul către cârciuma din mijlocul satului. E a treia oară când pățim asta. Imediat ce ne adăpostim și ne descălțăm, gest devenit standard, începe răpăiala unei ploi de vară cu spume. Ne uităm la apă, la râulețele care se formează pe drum. Într-o oră se termină și ploaia, și priveghiul. Și totul, dar totul, ia deodată o întorsătură memorabilă.

Ca din pământ apare un tip subțirel, sportiv, grizonant, cu un zâmbet sfios. Careva dintre meseni l-a sunat. Îl cheamă Árpi și ne invită la el acasă. Sora lui, Ildi, ne primește la masa din curte, tot zâmbind.

Curtea e vastă, iar casa − minunată, decorată cu o adevărată pasiune pentru design tradițional. Iar mansarda e amenajată cu fix patru paturi pentru oaspeți.

Avem acel noroc pe care l-am tot așteptat și l-am mai găsit doar la nea Vasile, în prima zi. Să găsim niște hospitaleros locali, gata să-și ofere, contra cost, spațiul pentru călători.

Așa cum e și pe Camino. Așa cum ar trebui să fie și pe la noi.

Ziua a opta

Casele din Firtușu par un muzeu în conservare. Deasupra porților sculptate cu viță de vie sunt construite, în forme rectangulare, cu acoperiș de șindrilă, mici case pentru păsări. Secuii sunt mari meșteri în lemn. M-am tot uitat la zeci de căsuțe, dar n-am văzut nici măcar o pasăre intrând sau ieșind. Păsările stau unde vor ele, nu unde le fac oamenii case.

La marginea satului e o veselă țigănie. Oameni zâmbitori te întreabă, privindu-te direct în ochi, lucruri esențiale: cine ești, de unde vii și încotro mergi? E incredibil câtă viață emană, câtă intensitate conține această vecinătate colorată și energică, fără de care Transilvania ar fi mult mai searbădă.

Câțiva copii dezbrăcați mână cu un băț o roată, cum am văzut în India, la Digha. Femei în fuste plisate alăptează semeț, în pragul casei, bărbați cocoțați pe acoperiș îl cârpesc cu tablă să nu intre ploaia, animale la grămadă în ogrăzi deschise, comunicând unele cu altele, o cacofonie de lătrături, guițături și vorbe înalte. Și peste toți și toate, același soare suspect de fierbinte, care a pus parcă lupa pe noi. În față, nori negri întunecă drumul.

Înainte de Păuleni, treaba se îngroașă. Fulgeră și tună. Trași în pelerine de ploaie ca stafii umblătoare, ne adăpostim sub streașina unui gater. Deodată, cineva deschide o bucată de perete, ca o gaură rectangulară, și ne invită să ne strecurăm înăuntru. E ca și cum s-ar face, vorba poetului Ion Mureșan, o gaură în peretele raiului. Miroase a lemn proaspăt și a rășină de brad. Afară curge cu găleata.

Tăcem toți. Cei trei muncitori pleacă la masă. E frig și e ud. Bem câte-o gură de pălincă, ce să facem? Așteptăm să treacă.

Ziua a noua

Pătrundem în Ohorhei coborând de pe deal, pe lângă o fermă. După atâta amar de peisaj și de sate, pășim cu grijă, ca pe spini, cu smerenia pe care ți-o dă această contopire cu mulțimea unde devii un trecător oarecare.

“De oraș ți-e urât pentru că acolo nu te cunoaște nimeni. Poți muri fără să aibă nimeni habar cine ești”.

Așa cugeta vecinul meu de la munte, exprimând spaima atavică a țăranilor pentru orice aglomerări urbane în care devii străinul perfect. Sau, cum se zice în Ardeal, “nime-n drum”.

După ce ai petrecut multe zile colindând lumea satului, care are regulile sale nescrise și o oarecare coerență mentală, un oraș pare un coșmar de stridență. Pe lângă clădiri istorice proaspăt renovate dai peste hidoșenii cum e sediul ANAF. Un fel de șopron de sticlă verde, cu pretenții de zgârie-nori ratat, din care oameni cu dosare intră și ies ca albinele în urdiniș. Eu cred că toată arhitectura de sticlă în România ar trebui aruncată urgent în aer, prin ceva decret.

Terasa la care tragem are pretenții. Chelnerii sunt înțoliți, gelați, par să se miște cu stil, dar poartă ceasuri fake. Ca să destindem atmosfera înțepată, ne descălțăm discret pe sub masă, ca niște gentlemeni. Tălpile noastre goale sunt lipitori ce sug răcoarea de pe gresia rece.

În meniu găsim tot soiul de fantezii, de care ne distrăm. Ochii-mi cad pe o mâncare cu un titlu irezistibil: “Preferința regelui”. Nu contează că nu mai am centimetru de textilă curată pe mine, nu mă interesează ce conține, cât costă, o vreau! Vreau să-mi dau în petic, să mă răsfăț. Numele ăsta de mâncare, orice-o fi ea, îmi amintește de reclama unui restaurant din Vegas: Eat like a king, drink like the village idiot!

În timp ce mâncăm, votăm: mai mergem vreo 30 de kilometri spre sud, încă o zi, sau ne cărăm pur și simplu acasă, cu primul autobuz? Cu două abțineri și două voturi “pentru”, decidem că, gata, ne-au ajuns cei 200 de kilometri.

Ziua a zecea – Concluzii

“Să bați o bucată din Via Transilvanica e ca un îndemn. Dincolo de a străbate, aparent fără sens, același peisaj unde alternează dealuri, câmpuri și păduri, la un moment dat se desprinde o stare de grație. E o stare de grație a căutării și regăsirii.

Eu, unul, m-am regăsit în gospodăriile țărănești îmbătrânite și uitate de lumea care contează, cea în care puternicii zilei fac jocurile. M-am regăsit în mirosurile și gusturile care le însoțesc. M-am regăsit fiindcă aceste lucruri sunt de fapt eu, copilul care a părăsit lumea primordială, neștiind pe atunci ce trăia: o lume magică.

Am făcut 200 de kilometri pe jos în 9 zile și ne-am întors de unde am plecat în doar câteva ore, schimbând două autobuze. În acele ore, am transcris la cald gânduri și emoțiile trăite în aceste zile.

De multe ori am călătorit zile întregi cu mașina. Am muncit săptămâni, luni, ani, dar nu am scris, niciodată, nimic despre toate astea. O mare cantitate din acest timp trăit nu va face saltul de a deveni o amintire încărcată cu emoție.

Iată de ce cred că orice călătorie care te duce pe nebănuite, prin șiretlicuri simple și învechite, înspre tine însuți capătă valențe de timp câștigat, de timp recuperat și finalmente, de timp trăit”. (Toma Fărcane, aka don Tomasso)

*

“Am pornit pe drumul acesta necunoscut cu niște îngrijorări și m-am întors cu o certitudine. Simțeam igrasia unor gânduri, care urca pe pereții minții mele: Oare o să putem duce proiectul până la capăt? Oare nu cumva o să-i dezamăgim pe alții sau chiar o să ajungem noi înșine dezamăgiți de câte probleme vom întâmpina, până o să-i dăm o direcție limpede?

Apoi am tot mers. Mersul pe jos ajută. El aduce liniște în sufletul omului. Lași să apară în mintea ta, la grămadă, toate întrebările, încrâncenările și îndoielile pe care le ai. Apoi, fără să faci ceva anume, ci doar mergând pe drum, toate se dizolvă treptat într-o mare de senzații: miros de sânziene, gust de cireșe amare, picuri de ploaie, vorbe ale oamenilor, transpirație ce îți curge în ochi de pe frunte sau doar un muget prelung de vită, la ceasul înserării.

Și, deodată, sufletul e mai ușor, iar viața devine mult mai simplă și mai clară. Eu cred că avem nevoie de drumul acesta. El ne poate da liniște și calm în vremuri tulburi”. (Mircea Miclea, aka fratele Kiril)

*

“Într-o țară care pare să-și fi pierdut mințile (politice) și direcția, într-o țară lovită de blestemul unei eterne înțepeniri în proiect, oare cum ar fi să-ți imaginezi un drum adevărat, impecabil marcat, care să ducă o poveste cu sine, de la un punct A la un punct B? E ca și cum ai găsi deodată terra ferma sub tălpi, în timp ce te afunzi într-o mlaștină.

Cum ar fi ca, mergând la pas, să redescoperi fibra interioară a țării tale? Chiar, cum ar fi să te reîndrăgostești de propria patrie, uitând un pic de cei care vor să ne conducă pe căi obscure, doar de ei știute?

Acesta este pentru mine visul numit Via Transilvanica. E un vis paradoxal: al revelației și al uitării.

Concret, dincolo de experiența inegalabilă a prieteniei, am înțeles trei lucruri din cei 200 de kilometri umblați pe jos:

A. Că întârzierea noastră istorică și înțepenirea în obiceiuri străvechi pot deveni șanse reale pentru un tip de turism eco-etno absolut șarmant și greu de regăsit în alte țări ale Europei. România rurală are o poveste unică și ar face bine să o ia în serios.

B. Că umblând multă vreme pe jos, redescoperi arta uitată de a privi realitatea îndeaproape, necosmetizată, așa cum ți se livrează. E o mirare de prunc care vede lumea prin oameni, insecte și păsări, prin lucruri insignifiante și gesturi arhetipale.

C. Că țara asta a noastră e încă generoasă cu omul. Îți dă un sentiment de siguranță și libertatea de a hălădui, fără frică, cam pe unde te îndeamnă inima. Iar întâlnirea cu Celălalt, fie el român, ungur, țigan, bulgar ori sas, este, de obicei, un bun prilej de a celebra alteritatea. E un mod sublim de a aprecia diferențele care ne unesc”. (Voicu Bojan, aka fratele Metodie)

*

“Se întindea Monorul în fața noastră când mi-am amintit cu drag cum, în urmă cu trei ani, mă aflam pe un deal asemănător, aproape de Santiago de Compostela. Se spunea pe vremuri că, în acel loc, omul care, dintr-un grup de pelerini, vede primul acoperișul catedralei despre care se presupune că a fost construită tocmai pe mormântul Apostolului Iacob are voie să-și ia numele de Rey.

După mai mult de 1.000 de kilometri făcuți pe jos tocmai din Bordeaux, aveam pe atunci gânduri amestecate. Dintre ele, se desprindea unul foarte clar: Călătoria mea nu are cum să se termine aici.

Și apoi, chiar și după ce am ajuns la catedrală, am plecat către Finisterre, am revenit la Santiago, am plecat către Porto și s-au terminat toate zilele călătoriei mele, gândul acela tot nu-mi dădea pace.

Am revenit apoi pe drum cu fiul meu, Mattis. Și am făcut noi doi împreună încă 100 de kilometri pe Camino Portugues, mai mult ca să mă lămuresc pe mine însumi dacă drumul mai seamănă sau nu cu acela pe care-l făcusem singur odinioară.

Și, cumva, îmi doream să-l fac pe fecior să prindă drag de umblat pe jos, alături de mii și mii de tineri de vârsta lui care bântuiau pe acele cărări. Și din nou m-a vizitat același gând: că drumul nu are cum să se termine brusc, în clipa aceea frumoasă când ajungem să stăm cu gurile căscate lângă catedrala care reprezintă punctul culminant pentru mia de oameni ce intră zilnic în Santiago.

Peste timp, am căpătat un răspuns pe dealul de lângă Monor: Via Transilvanica este un drum care contează, e un drum care merită făcut. Poate, cândva, un apostol a trecut și pe acest drum, iar el ne va da din puterea lui deplină ca să-l ducem la capăt. Un singur lucru știu: că emoția pe care am simțit-o mergând pe drumul acesta al nostru nu e cu nimic mai prejos decât tot ce am trăit pe El Camino. (Alin Uhlmann-Ușeriu, aka dom’ Căpitan)

Voicu BOJAN

Foto principală: Mihai Țuțu

(Din ediția specială TB 86 – „ENJOY TRANSYLVANIA!” – 14 mai-10 iunie 2019)

Related posts

3 new towers for Bucharest

Ionut Oprea

Administrator desemnat pentru Eminescu Office

Ligia Voro

Gusturile Iernii, în cadrul Programului Sibiu Regiune Gastronomică Europeană

redactia

Bitdefender mută producția din China la Satu Mare

Stefana Muresan

Wizz Air introduce două rute noi în Praga și Sevilla

Papuc Irina

Fabricile de mobilă din Ardeal și-au făcut strategia la Colibița

Nora Dumitrescu

Karpaten Meat pregătește un abator și o fabrică în Sibiu

Stefana Muresan

Grupul german ZF Friedrichshafen preia și centrul de cercetare-dezvoltare al BeeSpeed din Timișoara

redactia

92 de milioane de componente electronice au fost livrate de Continental Timișoara în ultimii 11 ani

Stefana Muresan

FOTO: Harta noilor investitii pe Calea Victoriei. Pariul? Peste 300 mil. euro…

Papuc Irina

 AFI Europe a pus piatra de temelie a celui de-al treilea centru comercial al companiei in Romania

Ionut Oprea

Turismul balnear, loc important în cadrul Strategiei naţionale de turism

redactia

Shared experience for better business  @ HR Uncovered, București

Ligia Voro

Anca Moldovan, Product Marketing Manager NTT DATA Romania: „Clarvision susține dorința de diferențiere a companiilor și va contribui în continuare la reușita și creșterea lor”

redactia

UBM Feed Ro­mâ­nia – fa­bri­că de nutreţuri com­­binate în Sânpaul; investiție de 15 milioa­ne de euro

Stefana Muresan

Contracte semnate pentru extinderea rețelei de canalizare și modernizarea celei de alimentare cu apă, în Blaj

redactia

Au început lucrările la Sala Polivalentă din Turda

Nora Dumitrescu

Ministerul Transporturilor a absorbit aproximativ 820 de milioane de euro, situându-se pe locul doi, după agricultură

Stefana Muresan

Valtryp deschide o nouă fabrică la Oradea

Traian Dan

Peste 930.000 de numere portate în anul 2018

redactia

Mihai Daraban, în premieră, la ședința Consiliului General al World Chambers Federation Dubai

redactia

Speakerii L.I.F.T. 2019: Gheorghe Damian, primar

Ligia Voro

Principalele provocări și soluțiile de adaptare la contextul provocat de COVID-19, dezbătute de consultanții fiscali la prima ediție online a „Tax & Finance Forum”

Papuc Irina

Promenada Sibiu, inaugurat oficial de NEPI Rockcastle

Papuc Irina

Leave a Comment