Abonează-te
Abonează-te

Primesti pe mail cele mai noi articole publicate

[Enjoy Transylvania!] Via Transilvanica a noastră, ca o mare lecție deschisă. Interviu cu Alin Uhlmann-Ușeriu

Alin Uhlmann-Ușeriu, zic să pornim discuția despre Via Transilvanica un pic pe ocolite. Ai umblat de când te știi: cu copii, cu voluntari, pe munții patriei, cu prieteni aiurea prin țară, ai umblat pe Camino. Ce sens are umblatul și ce-i face el omului?

Via Transilvania este despre un drum și despre multă umblătură. Nu putem evita întrebarea: Ce sens poatea avea mersul pe jos? Ce legătură are cu regăsirea de sine? Eu cred că e o necesitate, un gest uman firesc. Am fost făcuți să umblăm. Nu să alergăm, nu să ne cățărăm pe piscuri, ci să mergem pur și simplu.

Am înțeles acest lucru și am avut timp să procesez aceste gânduri când am umblat pe Camino singur, vreme de 50 de zile. Cel mai puțin 8 km, cel mai mult 48 de km într-o singură zi. E inevitabil să nu-ți pui întrebări. Mi le pun chiar și acum, după 4 ani: ce am căutat acolo, ce m-a învățat drumul, ce legătură există între mers și mine, ca om?

Istoria mea personală e, de fapt, o mică istorie a umblatului. E împărțită în etape: de când s-a terminat o umblătură și a început o alta. Ai mei mă trimiteau după vaci când eram mic, nu departe de acest loc unde ne aflăm, la Tășuleasa. ‘Du-te și adu o ceapă de la bunică-ta, du-i o cutie de chibrituri la cealaltă bunică’ trecând printr-o pădure atât de terifiantă pentru un copil de-ți făceai cruce cu limba, fiindcă spaimele nu se arată, nici măcar față de tine însuți, ca să nu ți se înmoaie inima.

Ai fost ghid motan, salvamont…

Când eram adolescent, am trecut într-o etapă extremă. Am vrut să merg pe toți munții noștri apoi să urc toate vârfurile de peste 2.000 m, dar asta era mai degrabă o competiție, o activitate sportivă. Ținea de performanță. Și asta n-are mai nimic cu mersul normal, așezat, care leagă un punct A de un punct B și în care înveți ceva despre însoțitorii tăi și mai ales despre tine.

Via Transilvanica asta este: lecția unei terapii necesare, ceva contra curentului. Mai ales acum, când umblatul tinde să iasă din modă. Vrem aer condiționat și deplasat rapid, fie că vorbim de metrou, tramvai sau microbuzul care duce copii la școală. Îi ia din fața casei, îi lasă la loc. Eu țin minte, parcurgeam un drum de 3 km până la școală, pe jos. Oamenii mergeau pe jos la serviciu, uneori chiar în zona industrială. Acum oamenii au devenit foarte comozi. E o problemă.

Zilnic merg undeva între 2-5 km, fapt care dovedește că exist, că sunt viu. Am trei prieteni cu care fac pe jos, pe munți și dealuri cam 200 de km pe an. Sau merg cu copiii care vin aici la noi în campus, îi duc măcar o dată pe Vârful Tășuleasa.

Acest fapt simplu de a pune un pas înaintea celuilalt are ceva magic, aduce o limpezire unică. Cu Tibi de exemplu, nu reușesc să leg idei la o cafea, în schimb putem ține lungi ședințe umblând și alergând. Să ții ritmul cu el nu e tocmai simplu, noroc că are răbdare cu mine și se adaptează. Gândim mai limpede în natură în mișcare.

Ai, se pare, o istorie de a trage oameni după tine nu doar în proiectele asociației, ci efectiv, de-ai pune pe drum.

De-a lungul vremii, ai dreptate, am umblat nu doar de capul meu, dar am dus oameni cu mine. Și ca ghid montan și ca președinte de asociație implicat în felurite proiecte, cum ar fi Școala de mers pe munte. Doar în această poveste direct sau indirect am făcut peste 1.000 de oameni mari să descopere natura, să se miște pe munți și poate chiar să le placă.

Iar Via Transilvanica e încununarea unei obsesii cumva. Consider un dar de la Dumnezeu faptul că sunt președintele organizației care a pus la cale așa ceva. Habar nu ai ce mult mă bucur că alături de alții, am devenit inițiatorul acestui proiect care pune oamenii pe un parcurs. Le dă un brânci, cumva, să se descopere pe ei înșiși, descoperind din mers o țară.

Rememorând El Camino, cel mai clasic drum de pelerinaj. Gândește-te că în 2017 au ajuns la Santiago de Compostela 2,7 milioane de oameni pentru a primi un certificat cum că au parcurs distanța, fie că au venit de la 4.000 de km, fie că au venit de la 120 de km pe o rețea de drumuri care împânzește Europa. E vorba de o inițiere. Când te naști intri într-un labirint al vieții, ai de parcurs niște drumuri. Practic, devii ceea ce au făcut propriii tăi pași din tine.

Cum s-a ajuns la Via Transilvanica? Cum s-au coagulat ideile și cum de acest proiect, unul din multele proiecte Tășuleasa Social prinde acum viteză, pare să entuziasmeze mai mult decât altele. De ce oare?

Fiecare proiect al nostru e cumva făcut să entuziasmeze, fie că plantăm, adunăm plastic, oferim cadouri, facem școală de mers pe munte sau de voluntari mici. Ce e șocant cu Via Transilvanica e că am reușit, într-un timp colosal de scurt, să adunăm o sumă enormă. Niciodată nu am pățit așa ceva. Avem acum cam 400 de mii de euro destinați următorilor 400 de km de drum. Într-adevăr cred că proiectul acesta a atins nu una, ci mai multe coarde sensibile. E o surpriză.

Să creionăm contextul. În ultimii 30 de ani în România, majoritatea proiectelor de succes din zona ONG-istă s-au făcut cumva pe negativ, implicând cuvântul ‘omenie’: oameni sărmani, loviți de soartă, copii cu cancer, spitale etc. Există proiecte sociale enorme, care au coagulat conștiințe, oamenii au răspuns și de peste tot s-au strâns multe milioane de euro. Și e admirabil.

Dar e neobișnuit să apară deodată ceva pozitiv, de anvergură națională, ca o invitație publică de a deveni parte din ceva care se construiește din mers. Societatea noastră nu poate trăi mereu în negativ, cred eu. Via Transilvanica vrăjește oameni fiindcă are o aură pozitivă, nu mai e despre săraci, ci e despre noi toți, e o poveste luminoasă, non-agresivă.

Entuziasmul pentru Via Transilvanica poate avea legătură și cu faptul că părem o țară încremenită într-un etern proiect? Suntem un stat incapabil să ducă la capăt proiecte de infrastructură mari, cum ar fi niște drumuri ca lumea. Totul se blochează mereu în licitații, exproprieri și studii de fezabilitate.

E o discuție mai complicată asta. Statul român e răspunsul la cine suntem noi, de fapt. E ca și cum îți faci analizele și îți ies proaste pentru că ai dus o viață nasoală. Cam la fel stă treaba și cu statul și politicienii din România. Ei reprezintă ‘analizele’ unei anumite stări de sănătate, iar starea de sănătate a nației suntem noi. Iar nația e așa cum e, imperfectă, oricât nu ne convine chestia asta. Ne-am negat valorile constant, iar pe cei care au făcut Unirea i-am ucis noi, în pușcăriile noastre, nu ale turcilor.

Hai să atacăm alt unghi. Am stat 12 ani în Germania. Și mereu mi-am pus problema cum le-aș traduce prietenilor mei ce-i cu țara mea dacă ar vrea să o viziteze. Păi, răsăreau mereu aceleași teme: hai la Bran, hai pe Transfăgărășan, hai în Moldova, la mănăstiri. Ieșea mereu un road trip. Dar nu exista un liant, o legătură, ceva care să aibă poveste.

Să nu uităm că Transilvania e cel mai serios brand de țară al României. Apoi vine Delta Dunării. Noi ne încăpățânăm să vindem ca brand de țară Grădina Carpaților sau Grădina Maicii Domnului, ceea ce dovedește incapacitatea noastră de a spune o poveste credibilă. Promovăm la târgurile de turism urși, păduri virgine din care defrișăm, promovăm sălbăticia până oamenii ajung să creadă că țara e locuită de ceva sălbatici.

Într-o zi aș putea să le spun prietenilor mei germani: ‘Uite, acum Transilvania are un drum al ei, un traseu de lungă distanță, care vă va revela istoria și povestea unui popor’. Un român emigrat în America le-ar putea explica concetățenilor curioși: ‘Da, aici există Pacific Trail, dar noi avem Via Transilvanica’.

Nu că pare simplu? Această simplitate face ca oamenii să se identifice cu proiectul, să vrea să doneze, să viseze să umble pe drum. Nici nu ne-am dezmeticit bine și uite, deja avem 140 km care se pot explora de mâine încolo. Trebuie doar să-ți iei bocancii în picioare și să pleci.

Vorbim de un drum turistic sau de aderență la o poveste emoționantă aici?

Nu e turism, e ceva infinit mai nuanțat. Povestea pleacă de la noi, ca organizație. Ține de maturizarea noastră. Chiar anul trecut noi am împlinit majoratul. Și Via Transilvanica de aici s-a născut, dintr-o coacere la minte, dintr-o luptă continuă cu noi înșine vreme de 18 ani. Cred că dacă am fi avut 1 milion de euro acum 5 ani, nu cred că am fi fost în stare să construim ceva.

Nu cred că am fi avut curajul să propunem un proiect care trebuie asumat de o țară întreagă. Vorba aceea goală cum că noi românii suntem cei mai ospitalieri de pe planetă poate fi acum umplută cu sens, testată. Vom dovedi că suntem ospitalieri doar dacă vom avea grijă de acest drum km cu km, comunitate cu comunitate, adică vreo 400, să ne-nțelegem. Putem noi ca și societate să ne asumăm această poveste sau o vom distruge și o vom elimina ca pe un corp străin?

Tu crezi că oamenii simpli o să înțeleagă beneficiile pe care le poate aduce un astfel de drum prin apropierea gospodăriei lor? Sau, cum unii au mereu ceva de ascuns, vor sabota proiectul? Avem deja câteva cazuri de vandalizare pe mulți km de traseu.

Nu știm, vom afla asta. Există acest risc. Dar dacă te sperii din start, nu mai faci nimic. Dacă îți imaginezi turiști elvețieni mâncați de câinii de stână români, paralizezi. Dacă citești comentariile răutăcioase, te amărăști. Există o sumedenie de probleme, dar trebuie să începi de undeva.

Una din cele mai secrete bucurii ale mele e că Via Transilvanica trece prin sate obscure, care nu există pe nicio hartă a așa numitelor ‘obiective turistice’. Sunt mici colțuri de rai, dar care nu au nici băi sărate, nici peșteri, nici cascade. Deodată, în lumea lor se întâmplă ceva, trece un drum, iar pe drum vor umbla oameni. Ei bine, chestia asta așteaptă răspunsul comunității, iar până acum reacțiile sunt încurajatoare.

Mai toate organizațiile non-guvernamentale, cu noi în frunte, am făcut de-a lungul vremii o greșeală foarte mare. Am mers în comunități și le-am zis: ‘Vă învățam noi, adică voi sunteți cam needucați, vă dăm noi ceva, adică voi sunteți cam sărmani, vă arătăm noi cum se face’… Așa ceva e, din start, privit cu o mare neîncredere.

Via Transilvanica ne învață în primul rând pe noi o mare lecție, lecția smereniei. Cu garda jos, cu mândria jos trebuie să mergem în absolut fiecare localitate din cele 400 și să le spunem:

N-am venit să vă dăm lecții, am venit să vă oferim un drum, o cale. Voi trebuie să rămâneți așa cum sunteți, casele voastre cele mai vechi trebuie restaurate minimal, să fie curate și locuibile, nu faceți vile cu inox și nave spațiale. O casă bătrânească va fi prețuită de un călător care va dormi în ea și își va cumpăra cireșe din cireșul bătrân din fundul curții. Voi, locuitorii acestui sat trebuie să fiți parteneri în proiectul acesta. Voi știți deja totul. Și cum se face o omletă și cum se face o mămăligă, voi deveniți actorul principal.
Și comunitățile, cel puțin aparent, s-au entuziasmat. Aderența nu e doar la cei peste 1.000 de donatori care, în medie, au donat cam 200 de lei sau la sponsorii noștri mari, ci este tocmai la oamenii din sate uitate. Or, acest lucru dă un aer organic poveștii. Iar mie unul îmi dă încredere.

Cum se leagă Via Transilvanica de celălalt drum Via Maria Theresia, pe care v-ați făcut mâna?

Se știa despre acest drum de graniță care trecea prin Călimani, doar că oricât am încercat eu să propun restaurarea lui nu se lega nimic. Sălbăticie, splendoare, istorie, patrimoniu național, o cărare, o poveste și nimic. A trebuit să vină prietenul nostru, profesorul Mircea Miclea, care a făcut legătura cu obsesia fratelui meu, Tibi Ușeriu de a organiza o competiție sportivă. Și așa s-a născut povestea care a născut povestea mai mare, Via Transilvanica.

Am muncit enorm la marcarea traseului Via Maria Theresia. În 2018 am sărbătorit ediția a 5-a a competiției, una de succes, exemplar organizată, care a adunat de-a lungul anilor peste 10.000 de oameni. Am investit foarte mult în siguranță, iar acest lucru a dat încredere. N-am avut niciun accident grav în 5 ani, ceea ce dovedește că ne-am făcut bine tema.

Plus vibrația adusă de mulți voluntari, care au cărat pepeni în vârful muntelui. Ani de zile am investit enorm în a crea această cultură a voluntariatului. Noi am putea trăi din ‘împrumutul de voluntari’ pentru alte organizații, cum ar fi cele ale lui Dragoș Bucurenci sau Ivan Patzaichin, pe care i-am ajutat.

Inițial cele două drumuri coabitau, dar apoi ne-am dat seama că e bine să le separăm, fiindcă au identități și vieți diferite. Dar oricine are chef de o deviere de la traseu, se va putea avânta pe Via Maria Theresia, că e doar la câțiva km distanță.

Să înțeleg că Via Transilvanica va putea avea atașate tot felul de drumulețe colaterale?

Imaginează-ți o spinare de pește. Coloana vertebrală e Via Transilvanica, iar oscioarele sunt alte trasee posibile, poate zeci sau chiar sute. Eu estimez că, într-un timp rezonabil, drumul acesta va fi străbătut de cam 200.000 de oameni pe an. Poate nu pe toți cei 1.000 de km, ci pe diverse sectoare. Semnele sunt foarte bune pentru cei 140 km deja. Mulți au parcurs traseul, alții se pregătesc să o facă.

În județul Brașov drumul trece doar pe o distanță mică, vreo 10 km. Dar președintele consiliului județean împreună cu mediul de afaceri au venit cu o idee. Să facă un braț care să meargă până la Biserica Neagră din centrul orașului, cu semne și borne și tot. Mai sunt astfel de idei născute organic și dinspre Cluj sau Sibiu.

Ei, aici eu văd o șansă enormă de a deveni vizibili. Fiindcă dacă te uiți pe harta mondială a turismului, sunt mai multe chestii de văzut în Mongolia sau în Sahara decât la noi. La noi parcă ar fi deșertul, nu o cultură veche de 2.000 de ani. Pe harta Uniunii Europene apărem ca o țară nelocuită. Cum e posibil? Am observat asta la omologarea traseului din Bistrița-Năsăud la Ministerul Turismului.

Credeți sau nu, în afară de această etapă a Via Transilvanica, nu există niciun alt traseu omologat în țară. Singurele sunt cele de pe munți, care au o istorie foarte veche. Dar nimic sub-montan sau tematic cum ar fi drumul vinului, al sării sau al peșterilor, nimic.

Taie, te rog, o secțiune imaginară în drum și spune-ne ce presupune marcarea unui km din acest traseu. Logistic vorbind, ce energii implică, ce costuri?

În primul rând vorbim de impactarea directă a cam 2 milioane de oameni. Traseul trece prin 10 județe din toată țara, nu e o glumă. Un kilometru costă, cu indulgență, 1.000 de euro, acesta e un calcul organizațional. O bornă din andezit, care are rol de martor și strajă, costă în sine cam jumătate din suma aceasta. Să nu uităm, ea e personalizată și sculptată. Cei care donează uneori vor anumite motive imprimate în piatră, fie că vorbim despre bunica, despre Iuliu Maniu sau Cardinalul Iuliu Hossu.

Ne-au întrebat unii alții: De ce n-ați vopsit doar semne pe traseu și apoi, dacă va fi validat de călători abia, să puneți și niște borne? Nu, noi am vrut să facem totul progresiv, învățând din mers. Puteam fușeri lejer totul vopsind semnul cu Via Transilvanica pe copaci sau pe toate gardurile, dar n-am vrut asta.

Unirea traseului avea nevoie de ceva monumental, de o bornă solidă, de 230 kg, cu o fundație de ciment. Ne-am asumat, așadar, aceste borne grele, din andezit, pe care dacă ar trebui să le întoarcă pe toate fețele o firmă dinafară ne-ar costa poate de 5 ori mai mult.

Noroc că noi avem aici, în campus, o logistică de calibru, avem oameni angajați. Tot la noi vin sculptori din toată țara, se face o tabără, se asigură cazare și masă. Roca în sine e puternică, durabilă, vine din Munții Rodnei, nu e un bolovan oarecare adus din China, e sablată la noi în curte. E frumos să-ți imaginezi o expoziție întinsă de la Dunăre până la Putna.

Vine apoi signalistica specifică, indicatoarele. Mereu trebuie să ai în raza ta vizuală următorul semn la maximum 50 de metri, ca să nu te pierzi. Visăm că pe aici vor veni oameni de peste tot, de toate vârstele. Vor putea parcurge drumul pe jos, pe bicicletă, călare chiar.

Și ce faceți ca să le asigurați o minimă siguranță?

Ai niște costuri inevitabile de mentenanță, de comunicare. Dar nu va exista un mare buton roșu de panică pe care tu apeși și noi ne teleportăm să salvăm situația. De aceea am creat ghidul, care e un pdf printabil. Au fost 5 fete care au bătut pas cu pas drumul și apoi au lucrat încă o lună să redacteze ghidul.

Acest ghid va fi un soi de work in progress, se va tot reveni asupra lui cu noi informații, detalii și va acoperi în final tot traseul. Pe măsură ce va crește organic drumul, ghidul se va diversifica în mai multe limbi, sunt sigur. Trasarea în sine e la limită de costuri acum, suntem la noi în județ. Dar în Sibiu s-ar putea modifica un pic prețul în sus, e vorba de transportul unor tone de piatră.

Ați împărțit traseul în 7 regiuni cu denumiri specifice: Cerna, Terra Daco Romana, Valea Mureșului, Terra Saxonia, Terra Siculorum, Călimani și Bucovina. De ce?

Pentru că e important să descoperi varietatea etnică și culturală încastrată în fibra interioară a propriei țări. A trebuit să ținem cont de frumusețile naturale, de regiunile istorice, de diversitatea etnică, fiindcă aceasta este Transilvania de fapt. Oamenii. Ei sunt sarea pământului. Cu ei începe și se termină acest proiect. Or, aceștia nu sunt toți o apă și-un pământ, îi numim români, dar ei sunt foarte diferiți.

Terra Siculorum conține un popor (secuii) foarte interesant și destoinic, cu care avem meciurile noastre istorice, la fel cum au poate și ungurii. Dar ei sunt o componentă enorm de importantă pentru Transilvania. Cum putem ignora acest lucru?

Sau Terra Saxonia. Este azi poate unul dintre cele mai interesante muzee în aer liber din lume. Vorbim de o cultură impresionantă, de o mie de ani. Vorbim despre un loc aproape mitic, străjuit de biserici fortificate, multe renovate, care are un farmec aparte.

Acest drum va fi o mare lecție deschisă, cu o amprentă minimă asupra mediului, care nu prea are conotații negative. Nu poate face decât bine, trece pe drumuri publice, cărările există, noi nu construim, nu tăiem, avem maxim respect pentru locurile prin care trecem.

Care sunt actorii implicați în acest dans? Autorități locale, sponsori, voluntari, donatori, ambasadori? Să vorbim puțin despre fiecare, pe rând.

Să o zicem pe aia dreaptă. În 18 ani Tășuleasa Social n-a avut afinități politice declarate, n-a folosit niciodată bani publici. Modul nostru de manifestare și de protest a fost centrat pe fapte. Ne-am dus acolo unde s-a defrișat abuziv ca să plantăm, ne-am certat cu toți, apoi ne-am împăcat cu toți, fiindcă am fost nevoiți să lucrăm împreună.

Am început cu Bistrița, așadar ne-am întâlnit cu domnul prefect și cu domnul președinte al consiliului județean. În orice țară din lume așa e mersul, trebuie să lucrezi cu cei puși acolo să administreze. Am înțeles cu timpul că nu poți avea o atitudine beligerantă, fiindcă așa nu obții nimic. Degeaba tu plantezi, dacă cineva nu întreține pădurea viitoare, degeaba vrei să lucrezi cu copiii dintr-o comunitate în care părinții îți sunt ostili.

Aici nu trebuie să obții doar aprobări pentru a pune niște semne, ci și promisiunea că autoritățile locale vor veghea, vor mai ajuta, vor mai repara un podeț, vor semnala dispariția unui semn și altele.

Până acum ne-am întâlnit cu pesediști, cu liberali și cu udemeriști. Dincolo de culoarea politică, ne-am întâlnit cu niște oameni și aici se face diferența. E clar că noi n-avem o miză politică, însă ne-am văzut nevoiți să lucrăm împreună cu administratorii unei localități. Surpriza mare a fost că aceștia au reacționat foarte pozitiv, pentru că proiectul are priză la oamenii locului. Forța vine de jos în sus, foarte democratic, acesta este secretul unei națiuni, nu directivele trasate din zona puterii.

Recunosc, nu-mi plac deloc opțiunile politice ale domnului Radu Moldovan. Dar nu pot să nu recunosc că am lucrat excepțional cu el, a fost un partener adevărat și împreună am creat un model care ar putea fi replicat și de celelalte județe. Acum am de-a face cu un alt șef de județ – domnul Flutur. Abia aștept să ne vedem, sper să fie bine.

Sponsorii? Văzuți și nevăzuți?

Exact acum un an făceam niște calcule optimiste și ne gândeam că am putea aduna cu chiu cu vai bani pentru vreo 20 de km. Anul viitor încă 10 km și tot așa vreo 10 ani până vom îmbătrâni și ne vom retrage. Vom lăsa povestea baltă și colo peste vreo 30 de ani cineva s-ar putea uita la pietrele de andezit și va zice: ‘Ce idee mișto au avut străbunii ăștia, poate merită continuată’.

Ei bine, anul trecut, până în 29 septembrie am bifat 140 km cu o mobilizare de câteva sute de localnici, cu primari și cadastru, șef de consiliu etc. Au intrat în scenă partenerii noștri tradiționali, cu care avem o relație de ani buni: partenerul strategic Raiffeisen Bank, Coca Cola, dar au venit și companii locale, cum sunt cei de la Lactate Monor. Sau parteneri noi, precum Egger.

Dar am fost luați de pe picioare de valul de entuziasm al donatorilor. Orice donație înseamnă un început de parteneriat. Foarte mulți sunt din diaspora, cu povești impresionante. Cineva care a donat o sumă semnificativă ne-a scris: ‘Iată unul din proiectele care m-ar putea face să mă întorc în România’. Vom face undeva pe traseu un monument special, spectaculos, care va fi un soi de omagiu adus tuturor sponsorilor și donatorilor.

Aceasta este forța societății, cea mai bună formă de implicare și de protest: fapte, participare, mers înainte. Și asta într-o țară care are 0.2 donatori recurenți din totalul populației, adică mai nimic. Mai este voluntariatul de companie, cum face Endava sau Branzas Design. Deci proiectul, care părea destinat următorului Centenar, s-ar putea apropia cu puțin noroc de jumătate, într-un timp record.

După cum stau lucrurile, când ar putea fi finalizată marcarea Via Transilvanica?

Nu știu, rezonabil-optimist poate în 3-4 ani, dacă nu intervine vreo calamitate, un blocaj. Am fost bombardați cu multe promisiuni, nu știm ce se va concretiza. Noi nu vindem doar kilometri, vindem și emoție și garantăm cu încrederea dovedită. Depindem de donatori, de autorități. Noi ne încăpățânăm în continuare să nu luăm bani publici, dar rugăm primăriile să pună deoparte niște sume pentru întreținere, pentru un semafor, o trecere de pietoni, repararea unui podeț etc., vandalizări neașteptate, pentru că acolo se vor întoarce bani indirect, din buzunarele călătorilor.

Trasarea ne aparține, proiectul, la fel ca și marca Via Transilvanica sunt toate moral în proprietatea noastră și indirect în proprietatea sponsorilor și donatorilor. Noi dăm un proiect gata, la cheie. Comunitățile trebuie să învețe din mers ce trebuie să facă cu el, să se adapteze. Așa s-a petrecut și pe Camino. Pe vremuri erau jafuri la drumul mare. Așa s-a născut Ordinul Ospitalierilor, cel care apăra drumeții.

Noi vom da un exemplu. La poarta campusului am creat un loc special de refugiu pentru drumeți. Acolo o să tragem apă, punem o chiuvetă. Ieri au oprit 8 tineri din care 3 erau pe biciclete. La o adică, putem oferi și cazare contra unei donații.

Ambasadori?

Nu pot să nu încep cu fratele meu Tibi, un produs Tășuleasa Social, care s-a identificat cu misiunea asta până la sacrificiu de sine, de era să înghețe nu demult la Yukon Ultra. Mai avem o seamă de oameni aleși: Andreea Esca, Mircea Miclea, Marcel Iureș, Dragoș Bucurenci, Principele Nicolae, Mani Gutău și alții.

Un ambasador nu doar își pune prestigiul la bătaie, ci te asistă din mers, fiindcă mereu poți greși și să o iei pe arătură. Sunt influenceri care ne ajută să adunăm fonduri, acești oameni sunt foarte importanți pentru noi.

Ambasadorii aceștia își asumă și riscuri alături de noi. Dacă o dăm de gard? Dacă nu va vrea nimeni să umble pe acest drum? Dacă se va distruge? Nu e tocmai de colea să împrăștii de-a lungul țării sute de tone de andezit. E o chestie de anvergură, care are nevoie de energii uriașe. Riscurile sunt pe măsură.

‘Cale bună’ ca și echivalent pentru ‘Buen Camino’? Crezi că va prinde această urare?

Aici e mâna Anei Szekely, directorul nostru de programe. Ea a venit cu ideea. Tot ea a venit și cu prescurtarea Tășu și multe din lucrurile pe care acum le folosim firesc. Și sloganul acesta e exact ca tot proiectul. Depinde de noi dacă-l vom folosi, dacă se va valida în timp sau nu.

Informarea și comunicarea sunt două componente importante, au și rol educațional. Noi am făcut o scrisoare pentru toți locuitorii din toate comunitățile. E vorba de cam 4.600 de familii în cele 10 comune din Bistrița-Năsăud.

Am folosit copii-poștași care au dus scrisorile cu bucurie și ele au fost foarte bine primite. Le-am explicat acolo oamenilor despre ce e Via Transilvanica, le-am sugerat ce ar trebui să facă și ce nu, le-am povestit despre cât de importantă e implicarea lor. Ultima propoziție era: ‘Și vă rugăm frumos să-i salutați pe vizitatori cu Cale bună’. De-acum încolo să vedem, datoria noastră e să încercăm, să risipim sămânța. Și să nu încetăm să sperăm.

Voicu BOJAN

FOTOGRAFII: Voicu Bojan & Mihai Țuțu

(Din ediția specială TB 86 – „ENJOY TRANSYLVANIA!” – mai/iunie 2019)

Total
0
Shares
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articolul anterior

Angajatori din Transilvania, în topul celor mai doriți din România

Articolul următor

[Enjoy Transylvania!] Fragmente de jurnal în căutarea unui sens: Via Transilvanica

Citește și despre galele The Voices of Business Awards:
The Voices of Business Awards Cluj 2023
The Voices of Business Awards Alba 2023
The Voices of Business Awards Sibiu 2023
The Voices of Business Awards Brașov 2023
Citește și:
Zi de Zi știri economice:
Loading RSS Feed
Total
0
Share