Aurul și firea omenească. În orice formă s-ar arăta, aurul provoacă, stârneşte interes, iar în unele situaţii duce la patimă şi apoi înrobeşte. Nici nu ştii de ce atrage, de fapt, pentru că nu e bun de nimic, nu e vital. Poate pentru că e frumos şi cu el se pot face multe alte lucruri frumoase, se pot polei, se pot produce podoabe. Cu el se poate masca urâţenia sau doar banalitatea obiectelor, pentru că e curat, străluceşte, are lumină în el. Înfrumusețarea și falsificarea sunt în egală măsură atribute ale aurului.
Aurul are o personalitate a lui, de aceea fascinează și domină. Este diurn, franc, lipsit de ascunzişuri şi umbre, consecvent şi impunător. Impune respect şi o oarecare distanţă. El nu poate fi vasal, nu stă în umbră, nu are perfidia lucrativă a eminenţelor cenuşii. Aurul este carismatic, radiază, strălucește prin simpla prezență, fără niciun efort, fără trucuri retorice, fără teatralizare. Te face să-l apreciezi, să-l doreşti, dar şi să-ţi fie frică întrucâtva de el. Dacă te apropii prea mult, rişti să te arzi, dar dacă păstrezi distanţa te poţi baza pe ajutorul lui.
În lumea noastră există o obsesie „ideologică” pentru aur. Aurul e substanța rămasă de la Paradis, din care am fost alungați, cu care dorim să ne poleim viețile trecătoare. Vrem să vedem lumea învelită într-o pulbere de aur ca să ne amintim de acea fericire, să putem suporta tristețea că nu ne mai aparține. De aceea vorbim de Epocă de Aur, coroană de aur, cupă de aur, medalie de aur, gheata de aur, inele de aur, dinți de aur. De la rege la cocalar, și de la campion sportiv la logodnic, fiecare are o anume relație cu aurul. Unul poartă mândru pe creștet nobila coroană care-l distinge de restul mulțimii, care din acel moment i se închină supusă, altul rânjește stupid cu buzele strâmbe ca să-i scânteieze aurul dinților. Unul înalță în triumf gheata care-l confirmă drept cel mai bun fotbalist al anului, altul ridică-n aer ca să i se vadă în fotografie inelul pus pe deget de proaspăta soție. Fiecare asociază aurului o performanță sau un eveniment din viața sa. Aurul a devenit măsura calităților, performanțelor, evenimentelor omenești.
Forţa cu care domină aurul, proporţională cu dorinţa posesiei şi energia investită în obţinerea lui, este atât de natură fizică, cât şi, mai ales, psihică. Corect ar fi s-o numim forţă magică. Astfel că relaţia cu aurul are ceva din pasiunea erotică. Asocierea aurului cu obiectul iubirii, transformarea lui în metaforă pentru tot ceea ce este mai preţios în viaţă au devenit locuri comune: pentru părinte copilul e de aur, pentru îndrăgostit iubita e de aur, pentru filosof şi alchimist există o piatră de aur cu care poate obţine nemurirea; suveranul, prin coroana de aur ce face parte din recuzita regală, se comportă asemenea Zeului-Soare, stăpân al universului.
Omului comun, săracului, celui căruia viaţa nu i-a oferit nimic ce ar putea fi apreciat prin asociere cu aurul, îi rămân totuşi poveştile cu: păsări de aur (Der Goldene Vogel, Fraţii Grimm), fetiţe cu părul de aur (Călin Gruia), cocoşelul de aur (Puşkin), cheiţa de aur (Alexei Tolstoi), merele de aur, creanga de aur (vâscul), Făt-Frumos cu părul de aur (Petre Ispirescu), grădina de aur şi multe altele. Aproape că nu existe poveste, legendă sau basm, mit sau epopee în care aurul să nu fie prezent sub variatele lui chipuri şi în insinuantul lui mod de a cuceri sensibilitatea noastră. Dacă aurul din pepite, din monede sau lingouri, din bijuterii şi podoabe este limitat, stă ascuns prin munţi, expus în muzee, depozitat în bănci ori expus ostentativ în bijuterii și accesorii, în schimb aurul din poveşti poate fi al tuturor, este nelimitat. Acesta este, probabil, adevăratul aur, adică echivalentul aurului în viaţa spirituală.
Din momentul descoperirii lui cu multe mii de ani înaintea erei noastre, aurul a devenit nu numai bunul cel mai preţios sau material pentru podoabe, dar şi simbolul cel mai elevat al bunătăţii, frumuseţii, puterii, fericirii, iubirii, speranţei, optimismului, inteligenţei, dreptăţii, perfecţiunii etc. Misterios şi hipnotic, parcă aurul ar fi cumulat toate acele proprietăţi, calităţi şi virtuţi de care se leagă sentimentul nobleţii şi cultul măreţiei umane. Nici ştiinţa nu l-a ocolit, de vreme ce a botezat una dintre cele mai frumoase descoperiri matematice, numărul iraţional „secţiune de aur”. Aurul e căutat pentru că el rămâne, dincolo de metamorfozele pe care le-a suferit, un instrument al puterii şi o sursă de dominaţie, chiar şi atunci când circulă în formele obiectelor de podoabă. Și rochia Cleopatrei, brodată cu aur, este un instrument al puterii.
Tehnologii tradiționale de obținere a aurului
Este limpede că importanţa simbolică, pe de-o parte, şi valoarea economică a aurului, pe de alta, a obligat la perfecţionarea continuă a metodelor de obţinere, precum şi a tehnologiilor de prelucrare a acestuia. Oricât de poetică şi pitorească blana de oaie sau de capră, cu care multă vreme şi în diverse spaţii şi-au câştigat căutătorii de aur preţiosul metal, nu garanta obţinerea unor cantităţi pe măsura poftei de îmbogăţire. Blana de oaie reţinea firicelele fine de aur dispersate prin apele unor râuri, după care, prin spălare pulberea aurie era recuperată. Uneori, pentru ca eficienţa să fie maximă, blana era arsă, proces în care aurul se topea, cristalizându-se apoi în forme uşor de prelucrat. Metoda semăna întrucâtva cu pescuitul, adică se limita la a scoate din apă puţinul aur pe care unele râuri îl conţineau. Râşniţa şi mojarul, folosite ca tehnologii primitive de extragere a aurului din roci, pe lângă că sunt procedee dificile, anevoioase, cu un consum enorm de forţă de muncă umană, nu pot da rezultate foarte spectaculoase.
Pentru obţinerea aurului din nisipuri sau rocile aurifere şi, mai cu seamă, în locurile unde s-au deschis exploatări miniere era nevoie de alte metode, de noi tehnologii. Inventarea şteampului (stampf în germană) a constituit, fără îndoială, un progres extraordinar, fiind destul de simplu ca principiu tehnologic şi uşor de aplicat pe albiile râurilor. În zonele aurifere ale Munţilor Apuseni funcţionau astfel de instalaţii după reluarea exploatării aurului, întreruptă odată cu retragerea romană. Populaţiile germanice colonizate în Ardeal de regii Ungariei începând cu secolul al XIII-lea vor contribui apoi pe o lungă perioadă de timp la dezvoltarea mineritului, şi în caz particular la extragerea aurului din minele Apusenilor.
Şteampul uşurează munca zdrobirii, mărunţirii şi selectării aurului din roca auriferă folosind puterea apei. De regulă, şteampurile erau amplasate pe aşa-numitele „vetre de şteamp” la marginea râului, cumpărate sau moştenite de persoana sau familia interesată, dar uneori acestea erau plasate lângă cascade pentru a profita de forţa de cădere a apei. Minereul este turnat în pivele de la baza şteampului, pe care apoi îl zdrobesc în căderea lor ritmică „săgeţile” lansate de roata hidraulică prin intermediul unui fus orizontal ce are fixate în el nişte pene. Aceste pene, dispuse neliniar pe axul rotitor, ating prin rotire săgeţile care, în cădere, având fixate la capete nişte pietre de cremene cu inele de fier, izbesc cu forţă mărunţind minereul. Apoi acesta este dus de apă, care curge încontinuu prin pive într-un bazin mare. Pentru că este mai greu, aurul se depune pe fundul pivelor, de unde este scos şi curăţat cu şaitrocul. Resturile de aur ce rămân în sterilul depozitat în bazin este apoi recuperat prin spălarea pe hurcă – o masă de scândură în unghi înclinat învelită în pănură. Din nisipul aurifer se captează astfel grăunţele mărunte de aur, resturile de minereu fiind spălate de apă. Iată cum, se pare că ajungem din nou, cu aceste pături din pănură, la ingenioasa metodă arhaică a lânii de oaie.
Fiind legate de apă, în perioadele secetoase şi iarna, când râurile îngheaţă, şteampurile îşi încetau activitatea. Perioada optimă medie de funcţionare era între mijlocul lui martie şi noiembrie, variind, evident, după starea specifică a iernilor. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost introduse, inclusiv în exploatările din Apuseni, la Roşia Montană de exemplu, şteampurile californiene. Săgeţile de fier ale acestora sunt mult mai rezistente, mai eficiente şi fiabile decât cele din lemn folosite în tehnologia anterioară, motiv pentru care au fost adoptate de foarte multe exploatări aurifere din lume. Până în urmă cu puţine decenii, după cel de-Al Doilea Război Mondial acestea încă erau funcţionale. Avantajul major era că, fiind acţionate de motoare electrice sau pe aburi, erau active pe întreaga perioadă a anului, independent de capriciile iernii şi debitul apei râurilor.
Sursele de aur
Zonele aurifere cele mai bogate ale României au fost Maramureșul și Munții Apuseni, așa-zisul „Poligon Aurifer”. În Maramureș zăcămintele de aur nativ sub formă de filoane aurifere se găseau la minele Băița, Săsar, Valea-Roșie, Dealul Crucii și Șuior. Filoanele din regiunea Baia-Mare se găseau pe lungimi de până la 1.000-2.000 de metri și adâncimi de câteva sute de metri, cu o concentrație medie de 2,2 g Au/tona de minereu, până la 4,5 g Au/tonă. Zona Munților Metaliferi, cuprinsă între râurile Arieș și Mureș, în care se situează Poligonul Aurifer al Munților Apuseni avea zăcăminte de aur la Baia de Arieș, Zlatna, Săcărâmb și Caraci. În zona Poligonului Aurifer existau filoane simple și rețele de filoane de aur, precum și volburi, impregnații și stocuri. Aurul nativ se găsea în cuiburi impregnate în sulfuri, precum și în vinișoare sub formă de foițe, plăci, fire ori cristale cu latura de 3-4 mm asociate cu pirită, blendă și galenă sau cu alte minerale precum cuarțul și calcitul. Filoanele de aur din această zonă aveau adâncimi de până la 500 de metri și lungimi cuprinse între 800 și 1.000 de metri. Concentrația de aur era variabilă, de la 1,0 g Au/tonă minereu, până la 5,0 g Au/tonă minereu.
Perioada stăpânirii romane a fost una de intensă exploatare a aurului pe teritoriul Transilvaniei. După retragerea acestora mineritul aurului a cunoscut o scădere serioasă vreme de aproape un mileniu. La începutul secolului al XIV-lea se reia exploatarea la nivel sistematic în bazinele din Apuseni și Maramureș. Dacă de-a lungul perioadei medievale se estimează că din exploatarea aurului în Ardeal se obțineau cam 450 kg/an, după 1500 producția a început să se dubleze, chiar să se scoată peste o tonă anual. Producția de aur din minele din Maramureș și Apuseni reprezenta pe la începutul secolului al XVII-lea 20% din cantitatea obținută la nivel mondial. În perioada habsburgică extragerea aurului a crescut foarte mult. După Al Doilea Război Mondial producția a început să scadă constant, de la la 7 tone în 1947, la 6 tone în 1960, apoi la 5 tone în 2000 și 2,5 tone în anul 2005. De la începuturile exploatării aurului și până în prezent cantitatea de aur extras în România se apreciază la cam 2.200 de tone.
Muzeul Aurului
Muzeul Aurului din Brad a început cu o colecție de pietre aurifere adunate de un geolog neamț prin 1896 din minele Apusenilor, iar de atunci încoace în vitrinele muzeului și-au găsit locul în jur de 1.300 de piese din aur nativ de pe teritoriul României și din lume, devenind cea mai mare colecție de acest fel din Europa. Elementul specific al muzeului este că piesele din aur sunt în stare nativă, niciuna nu a fost prelucrată sau ajustată, fiind, de fapt, bijuterii ale naturii care exprimă „tehnologia” misterioasă de producție din adâncul munților, de o frumusețe oarecum fractalică, nesupusă esteticii decorative omenești. Aurul prelucrat și turnat în forme decorative este supus, de fapt, vanității și ambițiilor celui care se folosește de el pentru etalarea puterii, a bogăției sau distincției sacerdotale. Să facem distincție aici între aurul „sălbatic”, pe care îl vedem în piesele din muzeul de la Brad, și aurul „civilizat”, pe care îl putem vedea în diverse muzee ale lumii sub formă de coifuri, brățări, bijuterii, ustensile sau chiar în comerț. Aurul „civilizat” este aservit simbolic și utilitar omului, în timp ce aurul „sălbatic” moștenește inocența naturii neatinse de interesele omului.
Colecția de la Brad evidențiază aurul în ipostazele lui minerale sub formă de impragnații, în stare pură sau concrescut cu alte minerale – combinații cu telurul (semi-metal argintiu rar, descoperit în 1782 la minele din Zlatna), cu silvanitul și nagyagytul –, sub formă de lamele, filamente, dendrite, granule, fitomorfe, zoomorfe sau forme care mimează unele artefacte (tun, drapelul dacic). 800 dintre piesele prezente în muzeu provin din alte țări. Exponatele cu proveniență românească sunt aduse de la Roșia Montană, Băița, Baia-Mare, Brad, Cavnic și Baia Sprie.
Piesele provenite din zona Poligonului Aurifer se remarcă prin mărime și formă, fiind cele mai spectaculoase din întreaga colecție: steagul dacilor, cristalul pentagonal, care este unic în lume, aurul lamelar „Pana lui Eminescu”, lamelele de aur „Feriga”, minilamelele de aur „Șopârla”, exponatul din aur lamelar cu depuneri de cristale.
Imaginea istorică a Transilvaniei a fost asociată mereu cu aurul, una dintre multele resurse neprețuite ale acestui spațiu – alături de ape minerale, sare, păduri, vii și vinuri, munți maiestuoși, coline blânde pe care pasc răsfirate secular târguri, sate și cătune. Galeriile de la Roșia Montană nu mai conțin aur acum, dar conțin ceva la fel de prețios – memoria și mitologia aurului acestui spațiu. Atunci când aurul se termină sau este luat dintr-un loc în care s-a format și a zăcut mii de ani, e nevoie ca locul gol să fie umplut cu inteligență și creativitate ca să nu devină loc pustiu.
Vianu MUREȘAN
(From the special edition of TB 86 – „ENJOY TRANSYLVANIA!” – May/June 2019)
