Pe teritoriul Transilvaniei se află unele dintre cele mai mari resurse de sare din Europa, aceasta fiind exploatată încă din antichitate, din epoca romană. Pe cea mai mare parte a subsolului se găsește sare în straturi de câte 400-500 de metri la adâncimi variabile. Fostele mine se găsesc în locurile în care stratul de sare s-a ridicat până la suprafață, unde era ușor de identificat și de exploatat. Pe locul actualei saline Turda, de exemplu, măsurătorile recente au indicat un strat de sare de formă ciupercă cu grosime de 1.200 de metri.
Istoric
Primele însemnări legate de comerțul cu sare se află într-un document din 892 în care este consemnată insistența regelui francilor față de hanul bulgar, care stăpânea pe atunci teritoriile din Transilvania, să nu permită vânzarea sării în Moravia. Din secolul al XI-lea, după ce Transilvania ajunge parte din Regatul Maghiar minele de sare ajung proprietatea regilor, stăpânii teritoriilor cucerite, iar comerțul cu sare ajunge în scurt timp să constituie a doua sursă de venit în visteria regală. Cele mai mari ocne de sare din regat se găseau în Transilvania – la Turda, Dej, Sic, Cojocna, Ocna Sibiului – , și Maramureș – la Coștiui și Rona.
În secolele XI-XIII s-au organizat depozitele de sare regale alimentate cu sarea provenită din minele din Transilvania. Administratorii depozitelor erau, în general, musulmani sau evrei. Parte din sarea ajunsă în aceste depozite era cedată Bisericii, care, la rândul ei, avea dreptul să o comercializeze. Un document din secolul al XIII-lea, acordul de la Berg încheiat între rege și biserică în 1233 arată cantitatea de sare cedată de rege celor 29 de eparhii, anume 143.000 de bucăți de sare. Bucățile de sare erau blocuri aproximativ standardizate, tăiate din bucățile mari și fasonate în mine, de cam 8-10 kg greutate fiecare.
Pentru a spori eficiența comerțului cu sare și a crește profitul, în 1397 sunt organizate cămările de sare în regat, administrate de la centru, formulă de organizare care rămâne valabilă până la impunerea administrației Habsburgice în Transilvania la sfârșitul secolului XVII. Existau cămările de la Turda și Ocna Sibiului, fiecare cu câte cinci ocne de sare, cămările de la Dej și Cojocna, cu câte trei ocne, cea de la Sic, cu două ocne, și cămara din Maramureș. În secolul XVIII cămările au fost reorganizate în oficii de sare. Acestea au fost centralizate, puse în subordinea unui Oficiu cu autoritate peste toate exploatările din Transilvania, condus de un director rei salinarie, un perceptor salis și un controlor.
Metodele de exploatare practicate în Transilvania erau diferite de cele ale romanilor, care preferau exploatările de tip de carieră. Romanii tăiau sarea de la suprafață în jos, înaintând în straturi descendente, săpând gropi patrulatere până la adâncimea de cam 15 metri. Minele de sare din perioada medievală aveau formă de clopot, con sau ogivă. Mai întâi se făcea un puț perpendicular prin care minerii coborau până la nivelul sării, după care se începea decuparea propriu-zisă. Cu fiecare strat decupat se cobora la următorul lărgind aria circular, astfel încât partea de sus rămânea un perete rotunjit în boltă. Blocurile mari de sare se decupau cu dălți și icuri de lemn, bătute cu ciocanele, iar apoi din blocurile mari se tăiau cu târnăcopul și se fasonau mărimile standard, cuburile de cam 8-10 kg fiecare prevăzute pentru transportul pe uscat, și de cam 3-5 kg cele prevăzute transportului pe apă. După registrele păstrate, care consemnează datele anului 1515, în cămările din Transilvania s-au produs cam 2.537.916 de cuburi de sare, iar în 1533 cam 1.430.525 de cuburi. În preajma lui 1530 producția totală de sare din Transilvania a fost estimată la 1,7 milioane de bucăți, adică 11.000 de tone.
Tăietorii de sare erau conduși de un jude, care avea răspunderea lucrărilor în mină și îi reprezenta în relațiile cu autoritățile. După informațiile păstrate, în secolul al XVI-lea existau cam între 40 și 70 de tăietori de sare la fiecare cămară, ceea ce indică în jur de 300 de astfel de lucrători la minele din Transilvania. Aceștia erau plătiți în funcție de cantitatea de sare tăiată, cam 20 de denari pentru 100 de bucăți de sare în prima parte a secolului XVI în Transilvania. Plata era aranjată diferit de la mină la mină. La sărbătorile mari din an – Crăciun, Paști, Rusalii, ziua Tuturor Sfinților – tăietorii de sare primeau suplimentar 100 de pâini, un butoi de vin și un bou. Cei de la Turda primeau „stimulente” aproape în fiecare duminică sau zi de sărbătoare, constând într-un butoi de vin, câte un bou sau oi. De altfel, tăietorii de sare erau descriși de cronicarii vremii ca persoane ursuze, înrăite și năvalnice pe băutură.
După ce era scoasă din mină, sarea se depozita la suprafață sau, mai târziu, în magazii, în așteptarea transportului spre destinațiile din regat. Transporturile cele mai mari se făceau pe râurile Someș (de la minele de sare din Dej) și Mureș (de la minele Durgău-Turda) cu luntrea până la vărsarea în Tisa, iar de acolo mai departe pe Dunăre. O luntre, cu lungime de aproximativ 10 metri și lățime de 5 metri putea să transporte în jur de 60 de tone de sare. Se făceau cam două serii de transporturi pe an cu luntrile, începând primăvara după Paște când apa creștea. Drumul cu luntrea al unui transport pe distanța Turda-Lipova dura cam o săptămână.
Încasările din comerțul cu sare constituiau a doua sursă de venit la visteria regatului, după taxe. Pe perioada regelui Bella al III-lea, între 1172-1196, din vânzarea sării visteria regală câștiga anual 16.000 de mărci de argint, ceea ce în procente constituia 7% din bugetul total al trezoreriei, iar în epoca lui Sigismund de Luxemburg aproximativ 100.000 de florini anual. În vremea lui Matia Corvinul (1458-1490), 13% din bugetul central era asigurat din comerțul cu sare.
Pentru a avea o imagine cuprinzătoare asupra importanței sării ca resursă în regat, dar și în viața comunităților din Transilvania, trebuie să știm că biserica primea cantități importante de sare din cămările regale, familiilor nobiliare le era asigurat necesarul de sare pentru consum pe întreaga perioadă a anului, sașilor transilvăneni și locuitorilor din zonele unde existau saline li se dădea voie să extragă sare timp de o săptămână în fiecare an fără să plătească, soldații grăniceri de pe frontiera sudică a regatului și mulți demnitari regali primeau o parte a venitului în sare. Conform unor condici păstrate până azi, în anul 1504 soldaților le revenea sare în valoare de 20.588 de florini (18% din salariul total), iar în 1511 în valoare de 21.484 florini (15% din salariul total).
Din câte vedem, sarea a fost în perioada medievală nu numai aliment și marfă, ci și „valută”.
Salinele azi
Din fostele mine de sare, abandonate, unele între timp s-au surpat. Altele, în schimb, au fost reabilitate și introduse în circuitul turistic. Situl de sare Durgău-Turda a fost exploatat încă din perioada când romanii aveau castru la Potaissa. După retragerea romanilor din Dacia, în 274 nu se știe cu exactitate dacă și în ce fel s-a continuat exploatarea sării. Primul document păstrat, referitor la sarea din Turda a fost emis de cancelaria maghiară în anul 1075 și se referă la vama ocnelor de sare de la Turda. Într-un act oficial de la 1271 se găsește informația deosebit de valoroasă, după care ocnele de sare de la Turda sunt dăruite capitlului Episcopiei de Transilvania, care atunci își avea sediul la Alba Iulia. De-a lungul perioadei medievale, până la preluarea administrativă de către habsburgi, la minele Durgău-Turda funcționau patru ocne subterane, botezate Katalin, Horizont (Nagydörgö, Durgăul Mare), Felsö-Akna (Ocna de Sus), Karoline (Carolina) și Joseph.
Sub stăpânire austriacă, economia și administrația Transilvaniei în general au fost reorganizate, iar exploatarea sării, ca sursă sigură și importantă de profit a fost mult dinamizată. Ca atare, în secolele XVII – XIX, s-au deschis încă 5 ocne subterane la Turda: Mina Terezia, Mina Anton, Mina Cojocneană (Kolozser), Mina Rudolf și Mina Ghizela. Minele Terezia, Anton și Cojocneană, deschise în 1690, aveau forma de clopot, iar celelalte două erau trapezoidale, ceea ce însemna o modernizare în domeniul exploatărilor de sare. Pentru facilitarea transportului sării la suprafață, între anii 1853 -1870 s-a săpat galeria de acces Franz Josef cu o lungime de 780 de metri, extinsă până la sfârșitul secolului XIX cu încă 317 metri. Din galeria Franz Josef azi sunt accesibili pentru turism 850 de metri.
În anul 1932 activitatea în minele de la Turda a fost oprită definitiv din cauza lipsei de randament și dotărilor învechite. În timpul războiului al doilea mina servea ca refugiu pentru populație în timpul bombardamentelor. Din anii 1950 populația din zonă a folosit jumătate din suprafața galeriei de transport Franz Josef ca depozit pentru brânzeturi. În 1992 acestea au fost redeschise, dar cu scop curativ și în interes turistic.
În anul 2008 salina a intrat într-un amplu proces de modernizare şi amenajare în cadrul programului PHARE 2005 CES infrastructură mare regională/locală, în valoare de 6 milioane euro, fiind redată circuitului turistic începând cu luna ianuarie 2010. Minele de la Turda au fost reabilitate spectaculos, devenind în scurt timp după deschiderea oficială una dintre principalele atracții turistice din Europa. În Mina Rudolf a fost construit un lift panoramic, o pistă de minigolf, două piste de minibowling, un teren de sport, un amfiteatru cu 180 de locuri, un carusel şi a fost amenajat un loc de joacă pentru copii. În Mina Terezia a fost amenajat lacul subteran la 112 m adâncime, pe care se pot face plimbări cu barca. Mina Ghizela a fost transformată pentru a deservi nevoilor de tratament balnear. Instrumentele medievale de lucru în mină, crivacul și moara de sare care pot fi văzute aici sunt unice în Europa. Mai pot fi văzute Altarul, cioplit în perete de sare, precum și Scara Bogaților.
Salina Turda a fost inclusă în 2015 pe lista monumentelor istorice din județul Cluj a Ministerului Culturii.
Stațiunea de azi Ocna Sibiului se află pe un masiv de sare adânc de peste un kilometru, unul dintre siturile saline din Transilvania exploatate aproape fără întrerupere din perioada romană și până în 1931 când a fost închisă ultima galerie activă, Sf. Ignat. Sarea din Dacia ajungea în perioadei stăpânirii romane până în cele mai îndepărtate colțuri ale Imperiului. Johann Fichtel consemna în anul 1780 activitate în patru ocne de vechime și mărimi diverse: Ocna Mare, cu adâncime de 124 m și perimetru bazal de 200 m, Ocna Mică cu adâncime de 110 m și perimetrul bazal de 169 m, Ocna Sf. Nepomuk, cu adâncime de 34 m și perimetru bazal de 36 m. Ocna Sf. Iosif abia își începea atunci activitatea.
Exploatarea îndelungată timp de secole și mărirea excavațiilor a dus cu timpul la surparea terenului și apariția lacurilor sărate care pot fi văzute azi în zonă: Horea, Cloșca, Crișan, Pânzelor-Inului (Ocna Iosif), Lacul fără fund (Ocna Francisc), Avram Iancu (Ocna Mare, cel mai adânc lac antropogen din România, cu adâncime de 132,5 m), Ocnița (Ocna Mică), Sf. Ion (Ocna Sf. Ion), Poporului, Dulce, Brâncoveanu, Mâțelor, Vrăjitoarelor, Sf. Ignat, Trestiilor, Austel. Lacul fără fund, cu adâncime de 34,5 metri, care este ca o pâlnie plină cu saramură, s-a format începând cu anul 1775 când s-a surpat cna Francisc, iar azi este declarat rezervație naturală.
Lacurile saline de la Ocna Sibiului au anumite proprietăți particulare – stratificația, salinitatea, temperatura –, datorate condițiilor în care s-au format. La suprafața lacurilor există o pătură de apă dulce, iar cu cât se adâncește apa devine tot mai sărată, însă această concentrație salină face să se acumuleze multă căldură care menține o temperatură constant caldă în lac. Aici funcționează un complex balnear cu activitate permanentă, care are atât bază de tratament, cât și bază de agrement. Aerul bogat în aerosoli, temperatura mult peste media din această parte a țării datorată acumulărilor din lacurile sărate, lucrările de renovare ale ștrandului au făcut ca stațiunea să redevină atractivă pentru amatorii de turism balnear.
Salina Ocna Dejului face parte dintre cele mai active și exploatate mine de sare din Transilvania de-a lungul perioadei medievale. Activitatea din galeriile de aici și cea din Turda era încurajată de facilitatea transportului sării pe apă (pe râul Someș). Castrul roman de la Gherla ținea sub control în perioada romană exploatările de sare de la ocnele Dej, Sic, Cojocna și Pata.
De-a lungul evului mediu minele de sare de la Dej aveau formele obișnuite de clopot și conice sau în ogivă. În anul 1780 existau aici două mine ogivale de sare despre care avem date clare: mina Iosif, cu adâncime de 63 m și perimetrul bazal de 129 m; mina Ștefan, cu adâncime de 42 de m și 67 de m perimetrul bazal. De-a lungul timpului au mai activat aici minele: mina Mare, mina Ciciri, mina Ferdinand (redenumită 23 August), mina 1 Mai, iar, din anul 1979, mina Transilvania. Aceasta din urmă este singura activă astăzi. Unele din fostele galerii s-au surpat, iar pe locul lor s-au format lacuri sărate, cum e lacul Toroc-Cabdic din sectorul nordic, și Iosif, Ștefan, Mina Mare din cel sudic.
Salina Praid (Harghita) face parte din complexul Dealul Sării, împreună cu Ocna de Jos și Ocna de Sus. Grosimea estimată prin măsurători recente a stratului subteran de sare este de 2,6 – 2,8 kilometri, cel mai gros dintre cele care există pe teritoriul țării. Volker Wollmann într-o lucrare cu caracter monografic despre mineritul în Transilvania, subliniază importanța strategică și economică a minelor de sare, prin construirea de castre de către romani. Mina de la Praid era apărată de castrul Praetoria Augusta de la Inlănceni. Deși a fost cunoscută încă pe vremea romanilor și există însemnări despre anumite activități miniere aici de pe la 1200, totuși abia după instalarea administrației austriece au început lucrările de exploatare masivă la mina Praid. Prima galerie a fost deschisă în 1762, de formă clopot și a fost botezată Iosif (Jozsef). Din aceasta s-au făcut ulterior două galerii ramificate numite Carol și Ferdinand. În paralel cu exploatarea subterană, existau și cariere de suprafață din care se extrăgea sare.
În 1787 sarea de la Praid devine proprietate a statului austriac. O a doua galerie subterană a fost săpată în anul 1864 nu departe de mina Iosif și botezată mina Paralelă (Párhuzamos), de formă trapezoidală, care a devenit odată cu extinderea lucrărilor una dintre cele mai mari cavități subterane din țară, în care ar încăpea orice catedrală gotică de pe teritoriul țării. În 1898 au fost deschise lucrările la o galerie de cercetare pe partea nord-estică a Dealului Sării, numită Elisabeta, din care s-au deschis mai multe ramificații laterale cu scopul de-a studia zăcămintele. Galeria care poartă numele lui Gheorghe Doja a fost deschisă după cel de-al Doilea Război Mondial, în anii 1947-1949, și servea pentru scoaterea sării la suprafață. Ultima galerie a fost deschisă în 1991, numită Telegdy după directorul minei, dată spre exploatare din 1994, la care s-a aplicat metoda de lucru „canadiană” pe pilieri pătrați cu front de 14 metri.
Mina Praid este inclusă în circuitul turistic de patru decenii și, de asemenea, este frecventată cu scop terapeutic. Tratamentul de speleoterapie și climatoterapie constă în inhalarea aerului din mină, curativ în cazul bolilor respiratorii (boli astmatice, bronșitice și alergice). Durata medie a tratamentului este de două săptămâni și jumătate. Acest tratament subteran se desfășoară în sanatoriul amenajat în mină la orizontul „50”, aflat la o adâncime de 120 m de la suprafață sub supreveghere medicală. Curele renumite, eficiența tratamentelor în atmosfera minei de sare au făcut să sporească continuu numărul turiștilor europeni atrași aici, în medie de cam 200.000 pe an.
Pe lângă aspectul economic, comercial, dincolo de faptul că este substanță de bază în alimentație și tratament în diverse feluri – băi, aerosoli, inhalații, frecții, purgații etc. – sarea este legată cultural de istoria Transilvaniei, a intrat în folclor, în muzică, în literatura populară, și a fost utilizată în multe tipuri de ritualuri, practici magice, descântece, precum și în medicina populară. Viața de zi cu zi în satele și orașele transilvănene ar fi greu de conceput fără sare, pentru că era principalul mediu de conservare a alimentelor, atât în variantă solidă, cât și lichidă, ca saramură. Conservarea cărnii și slăninii, adevăratul „brand” culinar al Ardealului, a brânzeturilor, aliment paradigmatic pentru un popor fondat pe mituri pastorale, murăturile, erau de neconceput fără sare. Sarea a devenit expresia culturală a „binelui” care ne însoțește în trecerea nostră prin viață. Acel bine cu semnificații mai presus de materie și gust este „sarea-n bucate”.
(Din ediția specială a Transilvania Business Nr. 86 – „ENJOY TRANSYLVANIA!” – Mai/Iunie 2019)
