În 2012, deci acum mai bine de un deceniu, în România se vorbea de reindustrializarea țării noastre. Au afirmat-o chiar oficiali de la acea vreme din Guvernul României, chestionați de echipa revistei noastre în timpul și post Conferința “Parcurile industriale – o Strategie Națională”.
Totodată, încă de pe atunci, colegi de-ai mei subliniau cu subiect și predicat că procesul de dezindustrializare post-revoluționar trebuia stopat, iar primii pași ar fi fost: elaborarea unei politici industriale și adoptarea unei Strategii Naționale, așa cum Uniunea Europeană avea, dar și economii puternice din afara spațiului european sau unional. Am văzut-o cu proprii ochi că politica românească de reindustrializare nu a prea existat, deși oaze de dezvoltare industrială există, susținute însă de mediul privat, nu de o politică închegată a statului și, implicit, de o strategie adoptată în baza acesteia.
Mă teleportez 12 ani mai târziu, sunt la Bruxelles, alături de jurnaliști români câștigători ai programului Bursele JTI pentru jurnaliști, și am, invariabil, curiozitatea cum se va dezvolta România în contextul implementării Green Deal și Fit for 55, care, după cum bine știm, impun o schimbare de paradigmă în economiile europene care vor deveni mai verzi, mai sustenabile, în ciuda unei rezistențe tot mai evidente a actorilor industriali, a fermierilor etc. din statele membre.
Scriu acest lucru pentru că toți reprezentanții din Comisia Europeană și din Parlamentul European cu care am stat de vorbă au accentuat că nu se va renunța la această direcție, iar, momentan, nici la termenele stabilite care converg spre atingerea, în 2050, de către bătrânul continent a neutralității climatice. Schimbări s-ar putea să apară după alegerile europarlamentare, însă am de pe acum senzația că nu vor fi majore, deoarece chiar dacă nu se vede pe la noi, marile puteri lucrează, inclusiv înspre înverzirea propriilor economii. Ca o paranteză și nu e dintre cele simpatice, în țara noastră, în afară de top management și middle managementul companiilor nu prea e clar ce face Uniunea Europeană, darmite SUA, China, Japonia, India sau alte economii puternice sau în curs de creștere galopantă.
Revenind la discuțiile de la Bruxelles, mai mulți oficiali au subliniat în răspunsurile lor că mingea e din nou în terenul Guvernului României care trebuie să își structureze, integrat, politica energetică, politica industrială și politica socială, astfel încât să avem un plan de țară. Adică ce intenționăm să dezvoltăm sustenabil pe termen lung, cum, ce resurse capacităm – de la umane până la financiare ș.a., astfel încât 2050, intermediar 2035, să nu ne prindă rămași în urmă tehnologic, fără o industrie de viitor și mai săraci și fără orizont.
După cum intuiți, este doar o fațetă a unei problematici complexe, însă e un punct de plecare să ne întrebăm: Cum arată planul de țară al României?, iar în edițiile viitoare să căutăm răspunsuri la oficialii noștri.
Ligia VORO
Editorial publicat în ediția tipărită cu nr. 127 a revistei Transilvania Business (22 martie-16 aprilie 2024)
