Spectacolul eveniment În singurătatea câmpurilor de bumbac, de Bernard-Marie Koltès în regia lui Timofey Kulyabin i-a adus pe scena Festivalului Internațional de teatru de la Sibiu pe John Malkovich și Ingeborga Dapkunaite, într-un spectacol tulburător, ermetic pe alocuri, tăios, cu o serie de replici- monolog de o poeticitate dureroasă. Cumpărătorul și vânzătorul, victima și agresorul aduc pe scenă și pe ecranul ce ocupă partea superioară a scenei o serie de meditații despre viață și moarte, suferință și disperare, speranță și blazare, dorință și împotrivire, instinct și supraviețuire.
„Stau departe de ce NU se cuvine, așa cum copilul știe să NU se aplece peste marginea acoperișului dinainte să știe legile gravitației. Dar e convins că, interzicându-i să se aplece, lumea îi interzice, de fapt, să zboare…” spune personajul jucat de Malkovich.
A doua zi după premiera sibiană a spectacolului care se joacă deja de trei ani, în 27 iunie 2024 a avut loc în cadrul conferințelor FITS, un dialog moderat de Octavian Saiu, din care am extras un fragment.
Octavian Saiu în dialog cu John Malkovich și Ingeborga Dapkunaite
Provocat să vorbească despre teatru și cinematografie, actorul american care și-a păstrat de-a lungul întregului dialog aerul contemplativ cu câteva excepții și care nu și-a privit publicul în așteptarea reacțiilor, ci s-a concentrat pe ceea ce spunea el și partenera sa din spectacolul În singurătatea câmpurilor de bumbac, Ingeborga Dapkunaite, a dezvăluit ce înseamnă munca pe platourile de filmare. Comparația cu teatrul a fost umilitoare pentru cinema, deși îi datorează faima și recunoașterea internațională din partea publicului. Nu și pe cea a Academiei Americane de Film, John Malkovich fiind de două ori nominalizat pentru cel mai bun actor în rol secundar, niciodată pentru rol principal, niciodată premiat la Oscar. Însă John Malkovich a obținut premiul Molière în 2008 pentru cel mai bun regizor de teatru. Premiul național de teatru al Franței care este o recunoaștere a realizărilor în teatrul francez sunt considerate cea mai mare onoare pentru producții și spectacole.
John Malkovich
„Când am început eu, în cinema, o filmare obișnuită dura 12 săptămâni sau chiar 14 săptămâni, apoi au ajuns 12 săptămâni, 10, 9 sau șase. În timpul perioadei pandemice am făcut 13 filme. Îmi amintesc de unul, în care am avut 32 de scene în două zile de filmare, și întregul film a durat ceva între 10 și 19 zile, deoarece tehnologia digitală a luat o mare parte din efort. Nu mai aștepți atât de mult, muncești tot timpul, filmezi tot timpul.
Teatrul este mai contemplativ, cred, repeți mult, mult mai mult timp, repeți mereu, apoi jocul. În general, în Europa ceva mai puțin, dar în America avem opt spectacole pe săptămână, asta se poate întâmpla chiar doi ani, dar, în principiu sunt cam nouă săptămâni, așa că timpul petrecut împreună este foarte lung, în ceea ce privește durata și adesea mai intens, din cauza repetării spectacolului de-a lungul săptămânii.
În cinema nu se prea repetă lucrurile, deoarece, în general, cred că am făcut în jur de 130 de filme și la aceste 130 de filme cred că am avut două scene care au fost repetate. Una, în mod deloc surprinzător a fost în filmul lui Woody Allen, iar cealaltă a fost în Mary Reilly, regizat de Stephen Frears.
În teatru retrăiești într-un fel, revizitezi acea intensitate în fiecare seară. În cinema sunt cele 5,4,3,2, una sau nu mai știu câte scene intense, pe care le faci realmente într-o singură zi, în 4-5 variante și care sunt părăsite apoi, nu le mai revizitezi, nu le mai trăiești, nu mai ai acea experiență, nu le mai analizezi”.
Octavian Saiu
Voi doi știți mai bine decât oricine din acestă încăpere, că cea mai semnificativă distincție dintrecele două procese creative, pe de o parte teatrul, pe cealaltă cinema-ul rezidă, de fapt, înacel moment crucial de zbor pe care îl provoacă opera. Vă invit pe amândoi să elaborați ceva din distincția dintre cele două în cadrul unui festival, la premiera unui film, cum vă vedeți pe ecran. Știu sigur că John Malkovich savurează această experiență, văzându-se pe ecran. Pe scenă, dimpotrivă, cum e prima întânire cu publicul, când știi că va fi de fiecare dată o altă experiență, grație elementelor, a spațiului care fac parte din acea chimie și poate ne va conduce spre o definire a ce înseamnă actoria ale acestor două zone pentru care John Malkovich este atât de potrivit să ne-o dea, așa cum sunt și alții. Ce înseamnă să te întâlnești cu publicul într-un moment atât de important, esențial, atunci când se produce?
John Malkovich
Mă gândesc la faptul că actoria în cinema și în teatru nu par a fi nici măcar veri, poate niște veri îndepărtați. Ne uităm și spunem: dacă această femeie este pianistă, acest bărbat este un saxofonist, ei cântă, amândoi, dar actoria în cinema este doar despre niște secunde bune, iar acum e adesea doar cu câteva secunde bune. Tu joci, editorul taie și gata. Cinema-ul este extrem de manipulator, este imposibil de manipulator, actorul nu are absolut niciun control și într-un fel niciun imput. Există regizori care nu sunt așa și faci dubla pe care o vrei, și te lasă să o faci așa cum preferi și să alegi ce să rămână, dar în general, nu prea se întâmplă asta în cinema. Teatrul e o ființă vie Inga a menționat importanța publicului. Eu am ajuns la concluzia că actoria e ca surfingul. De ce e ca surfingul? Pentru că la 7 dimineața, mâine la 8 sau la 4 ne cățărăm pe plăcile noastre, ne întoarcem și cu spatele la soare, așteptăm un val. Ce este valul? Suntem noi valul? Nu. Valul este coliziuneaa dintre public și materialul livrat, asta face valul, tu doar îndrepți valul. Dacă textul e bun și eset public, atunci va fi un val, dar nu de fiecare dată. Valul poate dura mai mult timp, poți cădea de pe placa ta de surf, te poți lovi, te poți îneca și să mori. Dar va fi un val. Pentru asta trăiește actorul de teatru. Ea nu e valul, ea nu este valul, valul este coliziunea dintre materie și public.
În cinema, valul e imposibil, pentru că nu există fluxul, nu e posibil, nu există acel momento. În teatru e doar secunda care a trecut și a rămas în urma ta și asta creează mișcarea și fluxul. În cinema e altfel. Spune-mi,( către Ingeborga Dapkunaite )care a fost cea mai lungă dublă pe care ai jucat-o? Un minut. Eu cred că am avut maximumul de 9 minute, cât e o rolă, ceea ce este extraordinar de mult și nu o folosesc niciodată, o vor refolosi pentru a filma peste ea în scurt timp. Germanii folosesc filmări mai lung, dar în cinema faci doar momente. Voi merge mai departe. În critica este definiția: cinematograful este ceea ce pare a fi, acolo ai nevoie de câteva secunde bune și poți face ca persoana care apare în acea scenă să fie orice și oricine pe lumea asta, bazându-te pe ceea ce o înconjoară. În teatru este cea ce este, este chiar în fața ta, îl privești și aia este. Aceasta e diferența fundamentală dintre cele două. Unii le fac pe ambele foarte bine, foarte ușor, cei mai mulți însă nu o fac, pentru că este atât de fundamental diferit. Poți fi un muzician care cântă la pian, dar asta nu înseamnă că poți cânta la saxofon și vice versa. Sunt două lucruri complet diferite: unul constă din acel momentum, din stare, din pregătire etc. Celălalt e construit din câteva secunde de replici, câteva secunde de material digital.
Octavian Saiu
Știu pe cineva obsedat de a colecționa definiții ale teatrului, de la cele mai elaborate și mai complicate, până la cele mai simple despre ce este teatrul, ar putea fi sau ar trebui să fie. Cea mai simplă pare a fi cea a lui Grotowski: teatrul este întâlnirea dintre cineva care joacă și cineva care privește. Dar cred că toate acele definiții au ceva în comun și anume că încearcă să surprindă momentul care este în întregime atunci și acolo. Dar definiția dumneavoastră cu teatrul ca val este cu adevărat una din cele mai remarcabile, pentru că adună toate ingredientele și auzind-o, mi-am dat sema că dacă ar fi să scriu cartea despre John Malkovich și cariera sa în teatru, titlul ar fi: John Malkovich – teatrul ca un val.
