Legea privind unele măsuri necesare pentru implementarea operațiunilor petroliere offshore a născut o vie dezbatere în spațiul public. Am discutat, băbește, cu deputatul mureșean Dinu Socotar, care premergător adoptării legii a făcut mai multe simulări privind taxa specială pe care actul normativ o introduce.
Legea privind unele măsuri necesare pentru implementarea operațiunilor petroliere offshore a născut o serie de discuții în spațiul public, să plecăm însă de la câteva date mai concrete, volumul estimat de gaze naturale din Marea Neagră?
Într-adevăr, odată cu adoptarea legii a apărut, pe un interes legitim, o discuție în spațiul public despre ce înseamnă aceste taxe care vor fi aplicate, ce înseamnă aceste perimetre offshore, ale cui sunt, care sunt avantajele României, de fapt ce este acolo. Repet, toate aceste întrebări sunt legitime, e normal să fie adresate, dezbătute în spațiul public, și e normal ca responsabilii, respectiv reprezentanți ai Guvernului, ai Parlamentului să dea răspunsuri la aceste întrebări.
Este cunoscut faptul că după un proces lung, după un arbitraj la Curtea Europeană, României i-au fost confirmate niște perimetre în Marea Neagră, care sunt considerate ape teritoriale ale României, adică sub jurisdicție românească. S-a presupus de la bun începu, ulterior s-a confirmat că în acele teritorii există o cantitate importantă de gaze naturale. Teritoriul a fost împărțit în 8 perimetre, care sunt concesionate de investitori pentru ca acolo să se facă explorări și, ulterior, exploatări. Fac observația că unele perimetre au fost divizate în câte două concesiuni, deci numărul contractelor de concesiune este mai mare decât 8. Din aceste perimetre de care dispune România, trei concesionari sunt într-o fază avansată de explorare. Unul este la finalul explorărilor, deja are estimări concrete asupra cantităților de gaze pe care le-a descoperit, respectiv a costurilor investiției pentru exploatare, iar celelalte două sunt în faze avansate de explorare. Teritoriile concesionate sunt perimetrul Neptun Deep care este al ExxonMobil – OMV, unde Exxon are o estimare cum că ar fi între 40 și 80 de miliarde mc de gaze naturale, este perimetrul Trident, al Lukoil, Panatlantic Petroleum și Romgaz, unde estimările ar fi undeva pe la 20-30 miliarde de mc de gaze, și perimetrul Pelican, al unui consorțiu condus de Black Sea Oil and Gas, unde ar fi estimate 10 miliarde de mc de gaze naturale.
Aceste perimetre sunt concesionate din 2008, deci au deja 10 de investiții, lucrări, explorări.
Una dintre cele mai aprinse discuții a stârnit-o introducerea unei taxe speciale. Ce reprezintă această taxă specială și cum va fi calculată?
Cred că răspunsul la această întrebare trebuie să îl începem cu două observații inițiale. Primul, trebuie știut că din 2008 până în 2015/2016, deci inclusiv în momentul în care Guvernul României a semnat contractele de concesiune, prețul de vânzare al gazelor în România era un preț reglementat de Autoritatea Națională de Reglementare în Energie (ANRE).
Al doilea, să facem câteva precizări despre taxele pe care le plătește în mod curent un agent economic în România dar și oriunde în Uniunea Europeană și nu numai, pentru a reliefa exact care sunt taxele suplimentare introduse de legea perimetrelor offshore și pentru a înțelege exact rațiunea acestora. Presupun că cititorii Revistei Transilvania Bussines sunt familiarizați cu aceste informații, dar pentru acuratețea și exactitatea explicațiilor am să fac precizările. Un agent economic obișnuit, normal, pentru activitatea pe care o desfășoară datorează un impozit pe profit. Profitul se calculează ca o diferență între venituri și cheltuieli, iar diferența se impozitează. În România, cota de impozitare este de 16%, vorbind din perspectiva companiilor care sunt concesionare în perimetrele offshore, care sunt firme foarte mari. Pentru tot ce se vinde în România există, de asemenea, taxa pe valoarea adăugată – TVA, de regulă 19%. Acestea sunt impozitele statului român de pe o afacere oarecare. În afară de aceste impozite care sunt valabile pentru toți agenții economici din România, pentru anumite domenii de activitate, statul stabilește niște forme speciale de impozitare, considerând că ele sunt domenii în care se realizează profituri mari, ori că sunt produse din industria de lux sau de vicii, sau pentru că se comercializează produse poluante etc. Așa se întâmplă cu acciza pe țigări, pe băuturi alcoolice, pe combustibili, taxa clawback din industria farma. Aplicând acest principiu pe perimetrele offshore, ce constatăm? În perimetrele offshore, din acea bogăție care zace acolo, statul român poate beneficia în trei feluri: o dată, prin redevența pe care o plătesc toți concesionarii, care prin contracte este limitată la 13%. Contractele ferme sunt semnate pe 30 de ani, din care au expirat deja 10, deci mai avem 20 de ani în fața noastră de exploatări cu acea redevență.
Poate avea venituri prin participații, dar avem doar un singur caz, într-un singur perimetru, este vorba de Romgaz, care are 10 %. Se pare că Statul român a ratat startul pentru a avea acolo o participație consistentă.
Și al treilea mod, eventual poate avea venituri dintr-o taxă specială pe care o stabilește pentru această activitate.
Exploatările petroliere offshore, în toate țările, au această taxă specială care în industrie se numește și taxa Robin Hood, un mod plastic de a exprima ideea că se ia de la cei bogați, de la marile companii și se dă către stat și acesta distribuie în mod egal, prin buget, aceste venituri.
Modul cum se aplică această taxă este diferit de la stat la stat.
Care este baza morală a acestei taxe? Să luăm un exemplu. Vine investitorul și forează o gaură, în termeni absoluți de jargon popular ”dă o gaură”, și dă peste gaz. Ca să foreze, cheltuiește 1.000 de lei. Și apoi ca să scoată fiecare unitate, să spunem că mai cheltuie 1 leu. Dacă costul forajului a fost 1.000 de lei, iar ceea ce mai scoți de acolo, te mai costă fiecare unitate 1 leu și tu îl vinzi cu 10 lei și nu vorbim de 1.000 de unități vândute, ci de miliarde de unități, atunci vin eu, stat român, și spun că profitul tău este nejustificat, și din acest profit nejustificat trebuie să îl împarți cu mine pentru că ceea ce scoți de acolo nu este al tău, este în continuare al meu, iar tu ai numai dreptul să îl scoți, să îl valorifici prin gaura pe care ai dat-o pe cheltuiala ta. Deci există o bază morală, pentru ca acele multe miliarde, un profit potențial în acest moment, să fie în mod judicios împărțite.
În acest sens, modificările esențiale au fost făcute la lege pe ultima sută de metri, pentru că, după ce legea a avut diverse forme, a fost returnată și apoi a trecut de Senat într-o formă care se conforma pretențiilor investitorilor, aceștia susținând că ei sunt acoperiți de lege și de contracte, cum că au o redevență de plătit și cam atât.
Eu cred că atunci Camera Deputaților a fost îndreptățită, la inițiativa grupului PSD, să introducă o taxă specială care este progresivă.
Suntem de acord cu observația investitorilor că ei au un contract semnat, în care se precizează doar de redevență, iar de comercializarea gazului – nimic. Dar acel contract vorbește de comercializare la un preț de referință fix de 47,1 lei, preț reglementat la ora semnării contractelor de concesiune, după cum am amintit. Formula pe care am aplicat-o pentru calculul taxei speciale se referă doar la prețul care depășește nivelul de 47,1 lei. Deci, dacă ei vor vinde cu acel preț, cel reglementat la ora semnării contractelor, nu datorează nimic în plus statului român. Dar, din momentul în care vor vinde cu un preț mai mare, încep obligațiile către statul român care sunt pe scări diferite. Dacă prețul va fi până în 80 de lei/MW, are un tarif, dacă trece de acest preț, tariful va crește progresiv în favoarea statului român. Până prețul este mic, cota suplimentară este de 25% și poate ajunge până la 70%.
Practic, noi nu am introdus nimic nou, dimpotrivă am aplicat doar principiile care azi sunt în vigoare și în cazul exploatărilor de gaze naturale onshore. În acest caz, după ce prețul de vânzare al gazelor naturale a fost dereglementat, prin două ordonanțe de urgență, statul român a introdus inițial o cotă de 60% și apoi de 90% pe venituri suplimentare. Acum le aplicăm și pentru exploatările de gaze naturale din offshore.
Poate fi, la această oră, estimată suma care va fi încasată de statul român ținând cont de variabilele care pot/vor apărea de-a lungul exploatării?
Suntem încă într-o zonă a estimărilor, iar aceste estimări introduc multe necunoscute. Odată, Exxon care e cel mai avansat cu explorarea, avansează o marjă cu două numere privind zăcămintele, numai că limita superioară este aproape dublă față de prima.
Alte două elemente variabile care intră în acest calcul sunt generate de următoarele: cursul de schimb pentru că prețul gazelor este stabilit în dolari la mia de mc, or cota de impozitare este stabilită în lei/MWh. Mai intervine și puterea calorifică superioară în această transformare, dar aceasta are, de regulă, variații mici. Dar la cursul de schimb ce estimare putem să îi dăm, atenție, vorbim de următorii 20 de ani?
O altă variabilă este prețul la care se va vinde. Astăzi este la aproximativ 80 de lei/MWh și estimăm, conform datelor comunicate de ANRE, că poate să ajungă undeva la 132 de lei/MWh.
Oricum vorbim de o bogăție foarte mare, care în parametrii și estimările de azi (să nu uităm de explicațiiile de mai sus) poate fi în jurul a 10 miliarde de dolari. Aceasta ar fi suma care ar reveni României în câțiva ani, iar cu această cantitate de circa 120-130 de miliarde de mc, România ar deveni al doilea producător din Uniunea Europeană, după Olanda (după Brexit). Din toată Europa Occidentală, sau ceea ce se mai cheamă Spațiul European Extins (EEA) am deveni al patrulea producător, după Norvegia, Olanda și Marea Britanie.
Totuși, pentru a avea o imagine exactă, haideți să stabilim niște ordine de mărime. Gazprom exportă în Europa Occidentală aproximativ 100 de miliarde de mc pe an, deci tot ce avem în acest moment descoperit în Marea Neagră, depășește cu puțin exportul Gazpromului într-un an.
În schimb, din perspectiva României, este o resursă foarte importantă. Asta atât din punct de vedere al banilor pe care îi aduce, dar și pentru că țara noastră ar deveni complet independentă din punct de vedere al producției de gaz, deoarece acum importăm cca. 1,5 – 2 miliarde de mc.
Exploatarea gazelor din Marea Neagră va însemna, de asemenea, dezvoltarea unei infrastructuri orizontale – servicii, echipamente, echipamente de protecție, transportul echipelor de lucru etc.
Conform documentelor oficiale ale ANRE, România mai are zăcăminte de gaze naturale (descoperite) în onshore pentru 14-18 ani. Gazul este o resursă limitată.
În aceste condiții este o decizie bună să îl extragem?
Specialiștii din gaz spun că da, pentru că gazul are acum un preț bun, acum trebuie extras și valorificat, pentru că în scenariul cel mai fericit, dar unul foarte probabil, în 30 de ani sursele de energie verde vor fi dominante și degeaba păstrezi gazul pentru că nu îl vei putea vinde, sau îl vei vinde mai greu.
Dacă vor fi epuizate zăcămintele într-un orizont de timp nu foarte îndepărtat, sunt justificate investiții actuale și viitoare în rețelele de transport și de distribuție gaze naturale și în condițiile în care condițiile de import nu ne vor fi favorabile?
Sigur acestea sunt niște scenarii pe care trebuie să le luăm în calcul, s-ar putea ca peste 30 de ani să fie alte surse de energie sau se vor descoperi alte zăcăminte de gaz. Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, există resurse pentru producerea de gaz, cum sunt biomasa, e adevărat nu la puterea calorică a gazului metan.
Rețelele de transport sunt de importanță strategică și cred că își vor găsi un rol tot timpul, iar rețeaua de distribuție va putea să distribuie și gaze obținute din alte surse, poate surse verzi.
Ce facilități i se acordă investitorului?
Având în vedere că taxa specială este aplicată brut pe prețul cu care se vinde, investitorului i se permite ca din baza de calcul a taxei speciale care rezultă să își deducă 30% din valoarea investițiilor. Diferența o va pune în contabilitate. Și aici intervenim. De regulă, agentul economic deduce investițiile, într-un mod pe care l-aș numi contabil, adică treptat prin amortizare. Aici, odată cu aplicarea taxei speciale, investitorului i s-a permis să deducă 30% din investiții în mod direct, adică spus mai simplu, deduce pe loc. Dar dacă a făcut această deducere, nu mai poate înregistra în contabilitate, în vederea deducerii treptate prin amortizare, toată investiția, adică 100%, ci numai diferența de 70%, care nu a fost dedusă. După multe discuții s-a optat pentru această variantă de fiscalizare. S-a permis, ca în contrapondere cu taxa specială, să deducă direct 30% din valoarea investițiilor, iar diferența de 70% va fi introdusă în contabilitate, amortizată și plătește impozit pe profit corespunzător. Dacă vorbim de 20 ani, iar investiția trebuie să se finalizeze în 2-3-5 ani, teoretic, la sfârșit, când tragem linia, toată investiția este amortizată, 30% direct și 70% prin amortizare.
Dacă respectăm aceste cifre că prețul mediu de vânzare al gazului va fi de 132 de lei, că tot în jurul valorii de 4,1 lei/USD va fi cursul de schimb și că, în principiu, puterea calorifică superioară a gazului va fi undeva tot pe la 10,6, atunci când tragem linia finală, cam 43% din veniturile produse de aceste 130 de miliarde de mc de gaz vor fi ale statului român și 57% vor fi ale investitorului.
A existat observația că în Marea Britanie și în Norvegia, peste 50%, chiar până în 60% sunt veniturile statului respectiv. La noi, riscul investitorului este mai mare și exploatarea mai dificilă. Zăcămintele din Marea Neagră sunt la adâncimi mult mai mari decât cele care sunt exploatate în Norvegia și Marea Britanie. De aceea, parțial, este corectă observația investitorilor că exploatarea este mai grea, iar investiția este mai mare, la fel și costul exploatării. De aceea s-a acceptat acest nivel de 43%.
Legea offshore nu stabilește doar cum se vor taxa profiturile pe care producătorii le vor obține, ci reglementează și aspecte tehnice și practice ale exploatării. Despre ce este vorba?
Legea offshore nu se referă doar la partea de tarifare, ci se referă la un ansamblu de măsuri care vizează aceste perimetre de exploatări de gaze naturale. Stabilește cine și cum obține autorizațiile pentru a ajunge cu conductele la mal, dând atribuția de eliberare a autorizațiilor Autorității Naționale pentru Resurse Minerale și Autorității Naționale de Reglementare în Energie.
Legea mai reglementează câteva lucruri importante, și anume: obligația ca 50% din gazul extras să fie valorificat în mod transparent pe bursele din România. Pentru celelalte 50%, companiile pot să încheie contracte bilaterale. Există temerea că își vor face propriile companii offshore, iar compania va vinde la un preț, iar firma offshore – la un altul, marcând profitul la aceasta din urmă. Tocmai de aceea, statul român stabilește că 50% din gazul extras va fi vândut la bursă, iar vânzarea se va face în condițiile stabilite de ANRE. Pentru că mai este un aspect, vor fi aproximativ 5 miliarde de mc de gaze naturale în piață anual, în condițiile în care România exportă acum 1,4 miliarde de mc pe an. În aceste condiții, dacă producătorul va dori să vândă toată cantitatea, într-un singur pachet, este de presupus că nu vor fi cumpărători români, pentru că nu este nevoie de tot acest pachet în Romania. Atunci ar exista riscul ca tot acest gaz să fie vândut către cumpărători străini, și chiar dacă tranzacția se desfășoară pe bursă, prețul de vânzare să fie alterat de numărul limitat de posibili cumpărători. Există acest pericol, motiv pentru care a fost introdus în lege că vânzarea se va face în condițiile impuse de ANRE, iar autoritatea va stabili, probabil, cote de vânzare, și anume că producătorul va vinde în pachete de 500 de milioane de mc, spre exemplu.
A fost introdusă, de asemenea, o clauză de stabilitate, la cererea investitorilor, potrivit căreia aceste condiții fiscale stabilite vor fi valabile pe toată durata de valabilitate a contractului de concesiune.
De asemenea, legea mai prevede destinația acestor bani, printre care extinderea rețelelor de gaze naturale, astăzi doar 30% din localitățile din România sunt conectate la rețeaua de gaz. Se vor crea fonduri de investiții, de dezvoltare, va fi finanțată marea infrastructură.
Interviu publicat în ediția 81 a Transilvania Business – noiembrie 2018
