CITIȚI ȘI: [Enjoy Transylvania!] Concepte de arhitectură în Transilvania (1): Arhitectura urbană – arhitectura rurală
CITIȚI ȘI: [Enjoy Transylvania!] Concepte de arhitectură în Transilvania (2): Primele fortificații
Cetățile sunt concepte arhitectonice defensive, apărute în perioadele de război cu scopul de-a proteja comunitatea, a rezista în fața atacurilor și asediilor cât mai mult timp posibil. Cetățile pot fi gândite ca instalații complexe de filtrare a violenței istorice, pe de o parte, dar și centuri de protecție în jurul edificiilor și instituțiilor de care depinde viața comunității – biserici, școli, centre administrative, ateliere, piețe. În perioada administrației autriece, în Transilvania au fost ridicate mai multe cetăți sau refăcute cetăți vechi, cu destinație militară și administrativă deopotrivă. Cea mai mare și bine conservată până azi, care a trecut prin câteva etape de reabilitare în ultimele două decenii este Alba Carolina.
Cetatea Alba Carolina din Alba Iulia (foto principală)a fost construită între anii 1714-1738. Recunoscută ca fortificaţie bastionară reprezentativă de tip Vauban, aceasta a fost ridicată după un proiect al arhitectului italian Giovanni Morando Visconti. Lucrările efective la fortificaţia Cetăţii au început la 4 noiembrie 1715, când s-a pus piatra de temelie a bastionului Carol, dedicat împăratului, situat pe latura de nord a complexului. Între secolele XVIII-XIX cetatea a îndeplinit rolul de centru militar al Transilvaniei şi depozit general pentru armament. Perimetrul zidurilor este de aproximativ 12 kilometri, acestea fiind ridicate cu ajutorul a 20.000 de iobagi. Cetatea este compusă din 7 bastioane (Eugeniu de Savoia, Sf. Ştefan, Trinitatea, Sf. Mihail, Sf. Carol, Sf. Capistrano, Sf. Elisabeta) configurate stelar, caracteristica cetăţilor de acest tip.
Zidurile cetăţii sunt construite din cărămidă, piatră de carieră sau din ruinele vechilor edificii romane şi sprijinite de contraforturi. Intrarea se face prin şase porţi, decorate cu statui şi reliefuri de către o echipă de sculptori condusă de Johann Konig. Cea mai impunătoare dintre porţile Cetăţii, Poarta a III-a a fost redată circuitului turistic abia în decembrie 2008, după o perioadă de mai bine de un deceniu de la demararea lucrărilor de restaurare. În luna aprilie 2008 a fost inaugurat şi podul mobil, refăcut după proiectele originale aflate în arhive la Viena.
Cetatea este impresionantă atât prin elementele decorative, cât şi prin arhitectura celor şase porţi ale fortificaţiei, unice în arhitectura militară europeană, cu motive inspirate din mitologia veche. Johann Konig, Johann Vischer şi Giuseppe Tencalla au meritul realizării artistice a acestora. Astfel Cetatea se impune ca ansamblu semnificativ, poate cel mai semnificativ, de plastică figurativă barocă din Transilvania.
Cetatea Alba Carolina beneficiază de un capital simbolic uriaș, povestea ei este una dintre cele mai uimitoare narațiuni ale istoriei românilor. În același perimetru se află monumentul lui Mihai Viteazul, care a realizat la 1600 prima unire a celor trei țări românești și a făcut din Alba Iulia prima capitală; apoi Sala Unirii, unde s-a ținut ședința din data de 1 Decembrie 1918, când delegații din toată țara au semnat unirea Transilvaniei cu România. Tot aici au fost încoronați ca suverani ai României Mari, pe data de 15 octombrie 1922 Regele Ferdinand și Regina Maria, ale căror busturi se pot vedea în fața Catedralei Încoronării, dar și statuia ecvestră a Împăratului Carol al VI-lea al Sfântului Imperiu Roman (1685-1740), care a fost, totodată, și rege al Ungariei, Boemiei și principe al Transilvaniei, vizibilă chiar pe poarta principală de intrare în cetate, poarta a III-a. De asemenea se poate vedea celula în care a fost închis Horea, grupul statuar al figurilor principale ale Marii Uniri, obeliscul lui Horea, Cloșca și Crișan, Palatul Principilor – somptuoasa reședință, care combină în arhitectură elemente din stilurile gotic, renascentist și baroc, a principilor Transilvaniei în perioada 1542-1690, când Alba Iulia a fost capitala principatului –, Palatul Apor (sediul actual al Universității 1 Decembrie 1918), Catedrala Romano-Catolică Sfântul Mihail, în care este îngropat Iancu de Hunedoara. Catedrala este singura ctitorie a regelui Ștefan al Ungariei care a rezistat până astăzi în forma inițială, cei din familia Báthory având meritul principal în transformarea acestuia dintr-o reședință episcopală într-un somptuos palat care combină elemente din stilurile gotic, renascentist și baroc.
Cetatea Oradea este, alături de cea din Alba Iulia, între puținele din România care sunt încă utilizate, în care există sedii de instituții, biserici, muzee cu activitate constantă, și care au beneficiat în ultimii ani de programe de restaurare sistematică. Istoria cetății merge aproape 1.000 de ani în urmă. În secolele XI-XIII, cetatea era o fortificație cu val de pământ și palisadă, și turnuri din lemn la poartă. Zid de piatră se găsea pe câteva porțiuni numai. La sfârșitul secolului al XI-lea regele maghiar Ladislau I a ctitorit o mănăstire cu hramul Sfintei Fecioare Maria, iar biserica acesteia a devenit catedrala Episcopiei Romano-Catolice de Oradea fondată pe la 1010. În 1192 Papa Celestinus al III-lea a emis un act de sanctificare a regelui Ladislau I, întemeietorul cetății Oradea.
În secolul al XIV-lea, între 1570 și 1620 a fost zidită o nouă cetate de formă heptagonală, cu poarta principală de intrare flancată de două turnuri masive. Cetatea a fost concepută în stil flamand după planurile unor arhitecți italieni, forța de muncă principală fiind țăranii iobagi din împrejurimi. În 1598 cetatea a fost asediată de turci, care însă, slăbiți la Nicopole de atacul lui Mihai Viteazul s-au văzut nevoiți să se retragă. În 1658 a avut loc un al doilea asediu, încheiat printr-un armistițiu între principele Transilvaniei și turci, prin care cel dintâi își păstra posesia asupra cetății. Pe data de 13 iulie 1660 trupele otomane, conduse de Ali Paşa au intrat în oraşul Oradea. O parte din populația orașului s-a refugiat în cetate. Turcii au început un asediu, având o armată de circa 40.000 de oameni. În acel moment garnizoana militară nu era în cetate, prezentă fiind la înmormântarea fostului principe al Ardealului, Gheorghe Rakoczy al II-lea. Apărătorii cetății, în număr de mai puțin de 1.000, mizau pe ajutoare de la Viena, care însă nu vor mai veni. Slăbită, pe data de 27 august cetatea a capitulat. Odată cetatea cucerită, turcii au înființat pașalâcul de Oradea, care însă nu va dura decât 32 ani, pentru că în 1692 austriecii cuceresc cetatea, alungându-i pe turci din Bihor.
Cetatea avea cinci bastioane și corpuri construite între care palatul princiar, statul major al garnizoanei austriece, administrația cetății, turnul cu ceas, grajdurile, șopronul cu căruțe. De asemenea exista în cetate o biserică romano-catolică. Cetatea a fost reabilitată în ultimii ani. În incinta cetății funcționează Centrul de Informare Turistică „Cetatea Oradea”, inaugurat la 11 noiembrie 2003 din cadrul Serviciului Administrare „Cetatea Oradea”, Direcția Patrimoniu a Primăriei Oradea. Misiunea centrului este să pună în valoare patrimoniul existent, să susțină activitățile de restaurare a cetății prin atragerea de proiecte și fonduri, și să promoveze Cetatea Oradea ca valoare istorică, arhitectonică și culturală în context european.
Cetatea Aradului, construită între anii 1762-1783 pe vremea împărătesei Maria Tereza, după proiectele generalului Ferdinand Philipp Harsch este, de asemenea, ilustrativă pentru stilul Vauban-Tenaille din Transilvania. Aici a fost una dintre închisorile militare cele mai mari din Imperiul Austro-Ungar până la Primul Război Mondial, unde pentru un timp au fost închiși Horea, Cloșca și Crișan, iar după Revoluția din 1848-1849 liderul român Eftimie Murgu, alături de alți 500 de participanți la revoluție, cei mai mulți dintre ei condamnați la moarte și executați. Din cauza regimului foarte sever și condițiilor de detenție inumane au murit în timpul Primului Război peste 4.300 de prizonieri de război din Bosnia și Herțegovina. Actualmente o parte din cetate este bază militară pentru Batalionul Mixt Româno-Ungar de Menținere a Păcii, înființat în 1998.
Plasată pe o insulă, înconjurată de apele râului Mureș, avea câteva șanțuri de apărare care puteau fi inundate strategic, iar legăturile cu exteriorul se făceau prin cele trei poduri apărate de valuri de pământ. În interiorul cetății există o biserică franciscană construită de călugări cândva între anii 1750-1800, construcție care de fapt a fost conservată și împrejmuită de cetate, fiind anterioară acesteia. Ultimii călugări au plecat de aici pe la 1861.
Va urma…
Vianu MUREȘAN
(Din ediția specială a Transilvania Business Nr. 86 – „ENJOY TRANSYLVANIA!” – Mai/Iunie 2019)
