Pentru unii, viaţa de medic începe odată cu depunerea jurământului, pentru alţii din copilărie, prin exemplul părinţilor care exercită această profesiune. Sau meserie. Sau vocaţie. Depinde în totalitate de conştiinţa fiecăruia. Pentru Conf. Univ. Dr. Dan Eniu, viaţa de medic este una firească, în continuitatea părinţilor, dar aleasă din pasiune personală şi îmbogăţită prin devotament. Un medic empatic, vizionar şi sentimental, de parcă pentru el anume a spus Camil Petrescu „Câtă luciditate, câtă conştiinţă pură, atâta dramă”. Un medic ce nu se sfieşte de dimensiunea creştină a procesului de vindecare, făcându-se un instrument abil, inteligent şi plin de iubire pentru nepreţuita viaţă a fiecărui om.
În jocurile de rol ale copilăriei eraţi doctorul, miliţianul, tata? Cum era atunci?
Eram doctorul, dar nu numai. Am fost şi poliţist, tractorist, vânător, dar cel mai mult îmi plăcea să fiu şofer. De mic, de la grădiniţă, apoi de la şcoală mergeam în spital, am văzut doctori, am văzut asistente, dar îmi plăceau şi camioanele, basculantele, erau alte vremuri. Îmi plăcea la bunici, acolo era mereu ceva de reparat şi văzându-mi bunicul cel harnic am prins drag de meşterit.
De la meşteritul în gospodărie la meşterit oameni nu a fost decât un pas.
Probabil a fost şi fondul genetic la mijloc, tatăl meu fiind chirurg, dar şi un om foarte harnic. Îmi amintesc că în concedii, jumătate din portbagaj era ocupat de trusele de scule cu care-şi repara maşina.
Modelul părinţilor a fost puternic, fratele dumneavostră e şi el medic.
Da, el e cu trei ani mai mic decât mine şi a fost nevoit să mă ajungă, eu fiind destul de performant. M-am tot gândit de ce. Pentru că am fost cuminte, am primit daruri pentru care mulţumesc zilnic, dar eram extrem de ascultător. În facultate erau materii care nu mă atrăgeau, dar învăţam, iar ulterior acele informaţii, iniţial detestate, mi-au ajutat. Foarte des, exact informaţiile neatrăgătoare contribuie la formarea personalităţii, a omului întreg. În liceu nu-mi plăcea istoria, acum sunt pasionat, m-am abonat la reviste de istorie şi citesc cu plăcere.
Cum împărţiţi timpul să puteţi citi şi reviste de istorie?
Am învăţat să-mi stabilesc lista de priorităţi, să stabilesc gradul de urgenţă şi să fac fiecare punct foarte bine, nu-mi plac lucrurile superficiale, realizate parţial.
Când aţi dat admitere la facultate se intra greu. Cum a fost pentru dumneavoastră, ce concurenţă aţi avut?
Am dat admitere în 1984 cu un examen scris din biologie, fizică şi chimie, fiecare examen durând trei ore, şi am intrat din prima, deşi concurenţa era de peste zece pentru un loc. În liceu fusesem în lotul României la Olimpiada Internaţională de Fizică, aşa că acolo mă simţeam cel mai pregătit, dar am luat cea mai mică notă, iar la biologie, pentru că depusesem cel mai mult interes, am luat cea mai mare notă. Mie îmi plăcea mult electronica, o descoperisem în clasa a VI-a, visam să fac aparate, apăruseră calculatoarele acelea mari, cât o cameră cu cartele perforate. Tata m-a dus la Politehnică la începutul clasei a XII-a, în 1983, iar acolo am aflat că inginerii electronişti puteau ajunge câţiva asistenţi la universitate, alţii la cele două fabrici din Iași și Bucuresti, iar restul prin întreprinderile din întreaga ţară, unde numai electronică nu vor face. Aşa am ales Medicina, pentru a o putea practica indiferent de loc şi circumstanţe. Am avut la dispoziţie doar câteva luni, dar m-am ambiţionat şi am intrat primul de la incorporabili, cu media 9,94. Am făcut armata, cu un efort fizic atât de intens, dar de care avea nevoie creierul meu, am citit mult atunci, părinţii îmi aduceau la fiecare vizită câte o geantă de cărţi.
Vă consideraţi un norocos?
Da, foarte norocos, tot timpul.
Poate de aceea sunteţi atât de devotat pacienţilor.
M-am simţit şi mă simt mereu dator pacienţilor. Toată viaţa mea a fost foarte frumoasă, am avut o copilărie frumoasă, liceul, facultatea, am o familie minunată, o profesie extraordinară, profesori exemplari, numai gânduri frumoase am pentru ceea ce mi s-a dăruit. Pot spune că sunt un om norocos, fericit. Chiar dacă lucrez foarte mult, fac ce-mi place, fiecare operaţie, indiferent de dificultatea ei, de oboseala acumulată e realizată nu doar cu conştiinciozitate, ci cu plăcerea de a munci. Unii depun eforturi enorme, eu fac ceea ce îmi place prin natura meseriei şi mai câştig şi bani din asta. Cine poate fi mai fericit decât aşa?
Meseria se şi fură, dar chirurgia trebuie învăţată
Onco-chirurgia este un domeniu dificil, dar care prelungeşte viaţa şi confortul vieţii pacienţilor. Aveţi o rată de succes mare, iar pacienţii vă caută şi pentru asta. Cum se ajunge la reuşită în aria dumneavostră de activitate profesională?
Răspunsul e unul complex: pe de o parte ţine de pregătire, ca în orice meserie, dar aici poate mai mult decât în alte domenii, trebuie să fii foarte bine pregătit teoretic. Meseria se şi fură, dar chirurgia trebuie învăţată. Le tot spun studenţilor şi rezidenţilor că nu merge dacă învaţă şi ştiu doar ce le arăt eu sau maestrul fiecăruia, ce le spun eu sau altul. Trebuie să citească, să înveţe tehnici, să citească literatura de specialitate. Sper să le fiu un exemplu. Aşadar, e această pregătire în care eu am investit foarte mult, am fost în multe clinici din ţară şi străinătate, fac parte din câteva societăţi europene, am urmat stagiile de pregătire, mi-am dat examenele de recunoaştere europeană, tocmai pentru a asigura standardul de calitate al pregătirii. Pe de altă parte sunt protocoale ce rezultă din ştiinţă şi din experienţă. Trebuie respectate, nu o poţi lua pe scurtătură. Eu nu caut motivaţii să fac mai puţin ca să termin mai repede, să scap mai uşor, pentru că pierd bolnavul. În acelaşi timp şi la fel de important, chirurgul trebuie să aibă în vedere că acolo este un om, un suflet, nu un obiect cu care pot să fac orice, să pun muzică tare în sală, să râd şi aşa mai departe, ci trebuie să îl tratez cu respect. Eu îi ofer maximum de atenţie, de cunoştinţe, de pricepere, pentru că el, pacientul, mi-a oferit totul, e dezbrăcat, gol şi în mâinile mele.
Câţi pacienţi au avut parte de atenţia dumneavoastră? Aveţi o evidenţă a operaţiilor efectuate?
Da, suntem la începutul anului 2023, iar eu am depăşit 22.000 de operaţii realizate. Media personală e de peste o mie pe an. La început, ca tânăr chirurg, când operam poate o dată pe săptămână, îmi notam în carneţel, am şi acum evidenţele de atunci. Ele au fost consemnate de-a lungul anilor în registrele spitalelor, atât în cele de stat, cât şi în cele private, cuprinse în statistici.
Pentru unii, medicina, ştiinţa sunt opuse credinţei. V-a influenţat într-un fel faptul că l-aţi avut pacient pe Pr. Iustin Pârvu, cunoscutul duhovnic și stareț al Mănăstirii Petru Vodă?
Categoric. Îl cunoscusem cu câţiva ani înainte de a-mi fi pacient. Parcă îmi tot deschidea nişte porţi, nişte vederi, nişte aspecte pe care nu le văzusem. Pentru mine, până atunci, viaţa fusese extrem de simplă, aşa cum este pentru mulţi: serviciu, program, familie, una, alta. Unu şi cu unu făceau doi, dar apoi am învăţat că viaţa este mult peste asta. Şi în afară de aceste aspecte. Când a decis să vină la mine, eram un oarecare, nu eram vestit, recunoscut, avusesem şi succese şi eşecuri, probleme, care sunt inerente. Şi totuşi, dintre toţi, m-a ales pe mine, deşi cei din jurul său îl sfătuiau să se îndrepte spre alţii. Pentru mine a însemnat foarte mult încrederea că a văzut ceva. Mi-a rămas în minte şi în suflet docilitatea cu care a accceptat tot ceea ce i-am propus. Intervenţia a fost complicată, în primul rând pentru că nu am reuşit să facem tot ceea ce doream, pentru că problema era mult depăşită. Apoi, vindecarea a fost foarte dificilă, părintele avea peste 90 de ani, era foarte slab, cu o suferinţă pulmonară majoră, aşadar, din punct de vedere medical era complicat, plaga nu se vindeca, apăreau tot felul de infecţii, însă pe toate le-a acceptat, ştiind ce va urma. Îl cunoscusem pe părinte într-o călătorie de vacanţă în Moldova, prin intermediul unei călugăriţe. Când a aflat că ajungem la mănăstire ne-a chemat să ne ducă la Părintele Iustin Pârvu, despre care nu ştiam mare lucru. Am trecut printr-o mare de oameni, părintele ne-a spus o poveste despre cineva, despre ceva, iar pe drumul de întoarcere am înţeles ce mesaj important ne-a dat. Apoi l-am vizitat periodic, vorbeam la telefon. Când i s-au agravat problemele de sănătate, venea la spitalul Clujana pentru aspectele pulmonare şi cardiace, iar eu îl vizitam şi acolo. Pot spune că relaţia mea cu părintele a fost mai puternică după ce el n-a mai fost. Îl văd un mesager care a recuperat o oaie pierdută. Abia prin el am înţeles ce făceau bunicii mei rugându-se. Nu negasem partea religioasă a vieţii, dar nici nu eram aproape de ea.
Vă temeţi de ceva din punct de vedere profesional? Împărtăşesc medicii o teamă comună?
Într-o operaţie sunt multe decizii de luat intraoperator. Există operaţii liniare, când trebuie aplicată o anumită tehnică, urmat un anumit procedeu, care decurge printr-o serie clară de paşi, dar sunt altele care ascund multe necunoscute, descoperi ceva şi trebuie să iei nişte decizii. Aşa sunt operaţiile de urgenţă, operaţiile complexe. Nu pot spune că mi-e foarte frică de decizii greştite. Mai degrabă să nu am un dispozitiv, un instrument, un material care mi-ar fi util. Sau cu trecerea anilor, să nu mi se întâmple mie ceva. În rest, intru în operaţie cu mult drag, îmi fac planul dinainte de-a intra în sală. Ştiu exact ce situaţie am, ce vreau să obţin, ce paşi urmez, văd toată operaţia înainte de a începe. Desigur, apar elemente noi, pentru care am pregătite variante, dar există un ţel şi atunci îmi pregătesc poziţia în care se intră, echipa, intrumentarul. Nu mi-e frică.
Aşadar, componenetele reuşitei profesionale sunt pregătirea temeinică teoretică şi practică, experienţa, respectarea regulilor, a unei rutini pozitive în sala de operaţie, o stare bună de sănătate, instrumentar, echipă.
Şi ajutor divin. Noi nu suntem singuri în sala de operaţie. Şi omul din faţa noastră are un înger păzitor şi noi avem un înger păzitor, trebuie să ţinem cont de asta şi să ne bazăm şi pe acest aspect. Nu putem nega. Cine neagă, greşeşte.
Am înţeles că eu nu sunt nici manager de spital, nici om de afaceri
Vorbeaţi de teama de-a nu avea un instrumentar, un material. Aşa aţi pus bazele Onco Surg?
Nu mi-am dorit Onco Surg-ul şi clinica nu a venit dintr-o necesitate. Cred că a fost iarăşi mesagerul necunoscut din umbră care a spus: „uite, asta ar fi bine să faci”. Vândusem o maşină bunicică şi visam să-mi iau o maşină mai performantă, analizam modele, avantaje. Soţia mea însă mi-a propus să deschid un cabinet privat, să cumpărăm un spaţiu, să am un loc al meu unde să consult, iar maşină să-mi iau din banii obţinuţi acolo. A fost ideea ei, eu nu aveam timp de căutat spaţiu, aşa că tot ea l-a găsit, am împrumutat bani, că nu aveam nici jumătate din suma necesară. Am cumpărat spaţiul în 2001, l-am renovat, l-am amenajat şi în 2003 am deschis. Doi ani am tot muncit, am cumpărat echipamente, unele second-hand, de la Sibiu, printr-un prieten, a fost un efort colectiv. Nici nu am observat cum au trecut 20 de ani de atunci. Am vrut să fac acolo şi o sală de operaţii, dar spaţiul nu îmi permitea. Onco Surg nu a pornit dintr-o necesitate, în Institutul Oncologic aveam condiţii foarte bune, dar a fost şi este un loc plăcut pentru consultaţii. Între timp Onco Surg a crescut, a apărut dorinţa de operaţii, am început să operez în alte locuri, în clinici, în spitale, apoi am vrut să fac eu un spital şi aproape am făcut. Am înţeles, însă, că eu nu sunt nici manager de spital, nici om de afaceri. Eu sunt chirurg şi asta îmi merge. Între timp mi s-a oferit varianta Polisano Sibiu, un spital frumos şi bine făcut, unde am dezvoltat tehnici noi. Cam o dată pe lună grupez cazurile şi operez o săptămână. Recent am plecat de la Institutul Oncologic din Cluj-Napoca la Clinica de Chirurgie II, unde e un alt început, o altă încercare, un teren fertil cu mare potenţial, oameni buni, profesionişti de înaltă calitate, un bloc operator şi terapie intensivă recent renovate. Acum vreau să creştem împreună aici, în beneficiul pacienţilor.
Alice Valeria MICU
