Recunoscut ca fiind cel mai activ ziarist care scrie despre vinuri în România, Cezar Ioan este fondatorul primului portal online în limba română dedicat vinurilor – Vinul.ro. Este membru fondator al clubului “Presa de vin”, liderul revoluției Pleșcoi – o mișcare slow food care promovează tradițiile și gastronomia românească și initiator al Manifestului pentru gastronomia și vinurile din România.
Este inițiatorul Proiectului de Lege privind declararea unei Zile naționale pentru gastronomia și vinurile din România. Recent, pe 27 martie 2019, documentul a fost adoptat de Parlament. “Ziua Națională a gastronomiei și vinului românesc poate fi unul dintre factorii care să declanșeze pofta pentru (re)cunoaștere, mândrie și progres”, potrivit lui Cezar Ioan.
Despre industria vinului românesc, atuu-uri, lipsuri, dar și despre așteptările pe care le are odată cu adoptarea actului normativ care legiferează Ziua națională a gastronomiei și vinului românesc, Cezar Ioan ne-a vorbit cu aceeași poftă și pricepere cu care un cunoscător degustă un vin bun….românesc.
Reporter: Numărul cramelor a crescut constant în ultimii ani, inclusiv ca urmare a unei absorbţii foarte bune a fondurilor europene dedicate acestui sector (vorbim de absorbţia pe acest sector a fondurilor europene pe exercițiul 2007 – 2014). Care este situația sub aspectul producției și al suprafeței efective cultivate? Cum a evoluat ponderea investițiilor în soiuri tradiționale în totalul suprefațelor cultivate, în condițiile acestei absorbții masive a fondurilor europene dedicate sectorului?
Cezar Ioan: E o întrebare foarte interesantă. Din păcate, România viticolă nu stă deloc mai bine la capitolul exploatării soiurilor tradiționale decât stă la capitolul exploatării gastronomiei tradiționale.
Nu dispun de cifre credibile și relevante, pot doar să estimez că există azi în România undeva la 50.000 hectare de plantații noi de viță de vie pentru vin, dintr-un total de vreo 120.000 în exploatare economică cu un oarecare grad de eficiență industrială. Mai există, în afară de acestea, micile vii destinate autoconsumului – însă situația reală a acestora scapă de sub orice observație pertinentă economică (deși vorbim de suprafețe adunate – și de cantități – foarte mari). Din păcate, prea puține cu soiuri tradiționale românești, fiindcă stațiunile de cercetări viticole nu aveau (și încă nu au) la momentul respectiv certificările necesare pentru a vinde plante omologate în condițiile finanțărilor europene. Doar ca să dau un exemplu, potrivit puținelor date credibile la care am avut eu acces, soiul “portdrapel” al României, Feteasca neagră, nu numără mai mult de vreo 3.000 de hectare, în timp ce Feteasca albă, cel mai plantat soi alb numără și el doar vreo 14.000. Alte soiuri, cum ar fi Frâncușa, Zghihara de Huși sau Negrul de Drăgășani abia numără câteva sute de hectare (sub 500) Soiurile internaționale cunoscute stau mult mai bine.
Șansa de diferențiere a României pe plan extern și intern o constituie soiurile “originale”
Reporter: Este profitabilitatea soiurilor tradiționale un factor care influențează decizia de investiție, alegerea soiurilor, sau depinde de management și de modul în care este informat consumatorul, de modul în care este promovat consumul unor astfel de soiuri?
Cezar Ioan: Evident că profitabilitatea (în termeni de viabilitate a plantelor, randamente la hectar șa) e unul dintre factorii care influențează deciziile de investiție și promovare, DAR nu este factorul cel mai important în chestiune: factorii determinanți au fost lipsa de plante omologate tehnic, pe de-o parte, și – mai grav, din punctul meu de vedere – lipsa de educație (despre piața internă și internațională), lipsa de respect față de tradiție și lipsa de viziune asupra nevoii tot mai mari de diferențiere. Puține crame au înțeles încă de la început că – într-un “ocean global” de Cabernet-uri, Merlot-uri, Sauvignon blanc-uri și Chardonnay-uri (cele mai plantate soiuri la nivel mondial) – șansa de diferențiere a României pe plan extern și intern o constituie soiurile “originale” și promovarea lor “în context românesc” (cultură, gastronomie, turism, povești interesante).
Piața românească a vinului se cifrează la 450 milioane euro anual
Reporter: Cum stăm sub aspectul profitabilității industriei vinului din România, potrivit ultimelor date de care dispuneți și care sunt previziunile pentru anul în curs? Este mai mult o pasiune sau este business?
Cezar Ioan: Unii fac vin din pasiune (având totuși în vedere și profitul), alții fac din rațiuni de business. Din păcate, suprafețele viticole consolidate (nu jumătăți sau sferturi de hectar disparate și, astfel, greu de lucrat) au fost, într-o fază incipientă a renașterii sectorului vitivinicol, mai degrabă accesibile investitorilor cu mult capital. Primele fonduri – cele preaderare și, ulterior, cele din prima perioadă de după aderarea la UE – aveau caiete de sarcini care favorizau marile companii, în detrimentul celor mici. Lucrurile s-au schimbat în bine după o vreme, dar accesul la marile suprafețe și clădiri a fost posibil inițial doar “celor mari”. Prin natura însăși a mărimii, acest tip de companii exclude sau diminuează mult partea de “pasiune” (când ai de plătit 1.300 de zilieri la cules și zeci de milioane de litri de vin în stocul cramei, banii primează în fața pasiunii). Când au început să apară și cramele mai mici, lucrurile s-au mai echilibrat, dar în continuare piața este dominată în proporție de peste 60% de numai 5-6 producători (dintr-un total de aproximativ 300). Este o situație specifică României în ansamblul țărilor europene (unde vorbim de zeci de mii de proprietăți mici) și mai degrabă specific țărilor din “Lumea nouă” a vinului – Australia, Africa de Sud, Argentina, Chile, Paraguay, Brazilia, China, India, Noua Zeelandă etc.
Piața românească a vinului se cifrează, potrivit ultimelor date la care am avut acces, undeva la 450 milioane euro anual. A berii e cam de patru ori pe atât. E loc de creștere, e loc de profit – dar, ca în orice domeniu economic, profitul e rezervat celor care înțeleg mai bine piața, nu e pentru toată lumea. Iar dacă vorbim despre întregul sector, profitabilitatea depinde mult de “imaginea de țară” – mă refer atât la imaginea vinului românesc în ochii locuitorilor țării, cât și la imaginea vinului românesc în ochii străinilor care l-ar putea importa. E mult de lucrat la asta, dar din păcate nu există încă dorința (sau presiunea) de a face ceva: piața internă încă duce lipsă de competiție reală.
Riscăm să ignorăm și apoi să pierdem exact ceea ce ne poate diferenția pozitiv: specificul local
Reporter: Ne-a atras atenția un titlu de pe blogul dumneavoastră „Dezordinea vinului românesc”. Poate această lege pe care ați reușit să o treceți prin Parlament să consolideze, treptat, atenția acordată vinurilor tradiționale, prin promovare, prin educarea consumatorului?
Cezar Ioan: Acesta este scopul principal al legii pe care am cerut-o prin “Manifestul pentru gastronomia și vinurile din România”, la prima ediție a Congresului de profil, din 2017: atenția publică asupra unui patrimoniu imaterial, dar real și foarte-foarte important. Din neștiință, din lipsă de viziune, din lipsă de respect față de ce e românesc – aș zice chiar aproape din lipsa instinctului de conservare – riscăm să ignorăm și apoi să pierdem exact ceea ce ne poate diferenția pozitiv: specificul local. Ziua națională a gastronomiei și vinului asta își propune să facă: să aducă în atenție și să provoace la gândire către valorificarea acestui patrimoniu. Prin valorificarea a ceea ce ne e specific vom reuși, credem noi (eu, colegii inițiatori ai demersului, dar și ceilalți care l-au adoptat într-un fel sau altul), să “regenerăm” o țesătură mai puțin vizibilă a coeziunii sociale și naționale din România și să generăm turism cu valoare adăugată, dezvoltare economică și socială sustenabilă pentru comunitățile mici, exporturi cu valoare adăugat. Italia, Franța, Spania, Portugalia, Germania, Grecia, Ungaria (mai nou și Republica Moldova) – toate aceste țări (și nu numai ele) reușesc să genereze cifre de vânzări și profituri incomparabil mai mari decât România din exploatarea – cu viziune – a unor produse cu specific tradițional național. E de-ajuns să intri în orice supermarket din România ca să vezi câte brânzeturi, câte vinuri, câte alte produse alimentare de tradiție din aceste țări se regăsesc și la noi. Iar aici vorbim de exporturi cu mare valoare aduăugată. Dar mai există și turismul din exteriorul acestor țări care vine înspre ele și cheltuiește cu entuziasm bani plătind pentru a “gusta” nu numai spectacolul unor peisaje, a unor arhitecturi deosebite, ci și pentru a consuma alimente și băuturi locale. Acestea sunt veritabile “injecții de capital” – de zeci sau chiar sute de miliarde de euro la nivelul Europei. Ce ar însemna acest tip de “injecții” pentru satele, comunele românești? Ce ar însemna asta în termeni de repatriere voluntară a unor români care s-ar putea întoarce acasă să face astfel de business-uri?
Reporter: De ce credeți că depinde ca autoritățile să facă pasul de la punctul în care „pot” susține evenimentele dedicate Zilei naționale pentru gastronomia și vinurile din România la punctul în care iau decizia să își materializeze această susținere?
Cezar Ioan: Sunt convins că – din nepricepere, neglijență sau pură ticăloșie – pe alocuri unele autorități se vor implica, folosind această lege, în organizarea unor tâmpenii populiste cu scop electoral sau cu scopul obținerii unor foloase materiale pentru apropiații lor. Dar sunt convins că va fi și o ocazie de organizare a unor evenimente care să “dea viață, vizibilitate și atractivitate” comunităților. Noi vom elabora un ghid de bune practici pentru organizarea acestor evenimente, pornind de la valorile deja exprimate în Manifestul amintit mai devreme (el poate fi consultat aici: http://congresuldegastronomie.ro/manifest-pentru-gastronomia-si-vinurile-din-romania/ ). Probabil că va fi nevoie ca autoritățile să fie informate că există această posibilitate, să li se aprindă niște becuri, dar să găsească și “partenerii privați” interesați – și nu mă refer doar la firmele specializate în organizarea de evenimente, ci în acei “stakeholders” locali care au interese economice legate de aceste manifestări: pensiuni, carmangerii, brânzării, hoteluri, restaurante și multe alte mici afaceri locale care pot prospera ca urmare a acestor evenimente. Acești stakeholders trebuie să facă chiar presiuni asupra autorităților – eu mi-aș dori ca aceste presiuni să fie “în linie” cu Manifestul nostru. Dar, indiferent de asta, va începe să funcționeze o concurență – și probabil și o emulație – în organizarea din ce în ce mai atrăgătoare a unor acțiuni care să promoveze gastronomia și celelalte produse locale.
Reporter: Care sunt diferențele de abordare între Republica Moldova și România în acest sector, în ansamblu, dar și în ceea ce privește atenția acordată vinurilor tradiționale? Considerați că suntem în competiție sau putem „crește” împreună?
Cezar Ioan: Deocamdată, Republica Moldova e mult mai competitivă – și cu mult mai mare succes – decât România. A devenit așa ca urmare a unui (aproape) dezastru provocat de “închiderea” piețelor tradiționale, în special Federația Rusă. Le-a ajuns cuțitul la os, cum se zice, și au fost nevoiți să facă ceva. României nu i-a ajuns (încă) acest cuțit la os. Suntem și în situația de competiție și în cea posibilă conlucrare – ambele sunt valabile: pe piața din România, vinurile Moldovei sunt din ce în ce mai prezente, în detrimentul celor românești (cel mai vândut vin rose de la noi este de la Purcari, care și-au declarat deja intenția de a deveni cel mai important jucător de pe piața de la noi); pe piața externă, deși ei sunt muuult mai avansați decât noi, facem parte din “lotul estic”, din “Noua lume veche a vinului” – adică acele țări cu tradiție milenară, dar care nu au fost cunoscute și comercializate vreodată la nivel global. Acolo putem crește împreună – dar nu dacă noi nu cooperăm, dacă nu înțelegem tendințele și punem bețe în roate unui eventual demers comun sau dacă facem o notă disonantă în eventualul “cor spontan” al vinurilor – extrem de interesante – din estul Europei.
Reporter: Considerați că gestul autorităților române, de a le da oaspeților prezenți în București, cu ocazia manifestărilor dedicate preluării de către România a Președinției Consiliului Uniunii Europene, o colecție de trei vinuri de Averești – Zghihara, Busuioaca și Feteasca Neagră – reprezintă un semnal de susținere a investițiilor în soiuri tradiționale? Mai cu seamă dacă luăm în considerare capacitatea financiară și pasiunea proprietarului Domeniilor Averești.
Cezar Ioan: Din păcate, e o picătură într-un ocean – nu va face nicio diferență, atâta timp cât vinul românesc (și soiurile românești, firește) nu vor fi privite REALMENTE ca o prioritate de prim rang de către autorități. Și probabil și ăsta va fi un efect al legii – anume să facă lumină în capetele (adeseori pătrate) ale reprezentanților autorităților. De prea multe ori acestea s-au obișnuit să cerșească vinuri de pe la diverse crame, să se mulțumească cu ce primesc, fără să aplice vreo grilă critică. Atâta vreme cât nu vor privi vinul românesc ca un instrument extrem-extrem de puternic de promovare, va rămâne o picătură într-un ocean. În mod normal, vinurile din soiuri românești – și imaginea lor, promovarea lor – ar trebui să fie PERMANENT disponibile în toate centrele culturale, misiunile, reprezentanțele, consulatele și ambasadele României în străinătate. Și, evident, la evenimentele reprezentative din România care implică oaspeți străini de rang mai mult sau mai puțin înalt. Și încă ceva: autoritățile să nu mai aștepte “mocăciuni” – căci acestea duc, în viitor, la o dezechilibrare a mesajului și la o “părtinire” în favoarea celor care “dau vinul pe degeaba”. Să cumpere, prin licitații publice transparente – sunt bani introduși în sistemul economic prin activitățile cramelor și e firesc, justificat, ca, “atunci când țara are nevoie, țara să plătească”. Cum și cramele plătesc taxe, salarii investiții.
Reporter: Accesul către zonele vitivinicole, problemele legate de infrastructură, au fost menționate ca o piedică în calea dezvoltării sectorului. E vorba mai ales de marea infrastructură (autostrăzi, drumuri expres etc.) sau de infrastructura locală? Puteți oferi câteva exemple, pe baza informațiilor din piață, unde lipsa infrastructurii afectează și investițiile în acest sector?
Cezar Ioan: E vorba de ambele tipuri de probleme: atât marea cât și mica infrastructură. Dar cea mai mare problemă este lipsa de viziune și lipsa de cooperare. Nu vreau să dau exemple, mi se pare inutil atâta timp cât lipsește viziunea generală, de ansamblu, la nivel național. VINUL NU ESTE UN MOFT, vinul este – alături de gastronomie și de specificurile regionale – un important vector de bunăstare: de la investițiile mici, locale, la imaginea generală de țară.
”Mă aștept să dispară niște automatisme care trimit vinul și gastronomia în derizoriu”
Reporter: Ce așteptări efective aveți odată cu adoptarea legii vinului?
Cezar Ioan: Mă aștept să dispară niște automatisme care trimit vinul și gastronomia în derizoriu, mă aștept ca lumea – de la vlăldică la opincă – să ia mult mai în serios aceste resurse care aduc miliarde altor țări. Nu suntem cu absolut nimic mai prejos din punct de vedere al ofertei – trebuie doar să o vizualizăm și apoi să o punem la lucru.
