Profesorul Universitar Dr. Nicolae Crişan de la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca este cunoscut şi căutat atât pentru profesionalismul şi compasiunea pentru bolnav, cât şi pentru precizia cu care operează departe de pacient, la consola robotului da Vinci. În aceeaşi măsură este apreciat la catedră, în mediul academic, aşa că dialogul nostru va accentua acest contur al personalităţii sale.
Educația are multe aspecte, iar din punct de vedere medical, ea se adresează deopotrivă pacienților, cadrelor medicale și aparținătorilor. Care este latura educației medicale de care vă ocupați cu precădere?
Prof. Dr. Nicolae Crişan: Prima direcție a activităţii educaționale din universitățile de medicină se adresează studenților, iar a doua direcție este educația postuniversitară care cuprinde medicii rezidenți. Pregătirea medicilor rezidenți este esențială în formarea viitorilor profesioniști. Aș îndrăzni să spun că educația medicilor rezidenți este chiar mai importantă decât cea a studenților pentru că la acest nivel avem obiective clare, drumul ales este bine definit de specialitatea pentru care s-a optat (tânărul medic știe clar ce dorește să devină: chirurg, internist, cardiolog, urolog etc.), încât putem obține şi cuantifica calitatea rezultatului finit. Personal sunt implicat în ambele tipuri de activități educaționale, dar vă mărturisesc că sunt mult mai provocat de educația medicilor rezidenți. Rolul de mentor se exersează cel mai bine în relația cu rezidenții, pentru că, practic, ei participă alături de mentor la toate etapele actului medical. Acest lucru conturează cadrul pentru ca valorile mentorului să poată fi transferate tânărului în orice moment și când ești pe culmi, și când ești în faliment. Nu este nimic cosmetizat sau regizat în această relație: tinerii pot prelua de la mentori viața reală cu toate fețele ei.
Se vorbeşte mult de perioada în ani necesară formării unui medic. Poate că ne-ar fi mai util o viziune mai amănunţită, ulterioară celor șase ani de studenţie.
Prof. Dr. N. C.: Formarea unui specialist în medicină necesită 30.000 de ore de activitate medicală. Dacă veți face un calcul, veți observa că rezidentul ar trebuie să muncească 16 ore pe zi, zilnic, timp de 5 ani. Acest lucru este imposibil și trebuie suplinit printr-o activitate educațională medicală susținută. Miza este foarte mare, pentru că orice mediocritate se traduce în decese evitabile pentru pacienți. Obiectivul nostru ca formatori este de crea generații de specialiști caracterizați de profesionalism.
Ce înseamnă, în opinia dumneavoastră, profesionalismul în acest domeniu?
Prof. Dr. N. C.: Profesionalismul în medicină este definit prin următoarele calități: respect față de pacient, societate și profesie; compasiune; integritate; reacție față de nevoia pacientului deasupra interesului propriu; preocupare continuă pentru excelență și dezvoltare profesională; aderența pe termen lung la principii etice; sensibilitate și reacție față de anumite categorii de pacienți; respectarea confidențialității pacienților. Implementarea acestor valori este o reală provocare în sistemul medical românesc. De exemplu, le repet frecvent rezidenților că ei trebuie să fie generația de medici care renunță la plățile informale, o adevărată rușine pentru profesia de medic. Sau un alt exemplu: este o adevărată provocare să dezvolți calitatea de a pune interesul pacientului deasupra interesului personal într-o generație educată timp de 18 ani (8 ani de școală primară, 4 ani de liceu și 6 ani de facultate) că sinele este cel mai important și că a mă simți bine cu mine însumi este deasupra oricărui lucru (aceasta este filozofia care stă la baza educației în prezent – sinele este cel mai important, el are dreptul la fericire și nu trebuie să se sacrifice pentru fericirea altora). Acest tip de mentalitate lasă loc puțin pentru capacitatea de a te sacrifica pentru altul. Sau un alt exemplu: o mare problemă a tinerilor este motivația care este mult diluată. Probabil acest lucru este una dintre consecințele expunerii excesive la bunăstare și la tehnologie. Încercăm să creionăm tinerilor principalele motivații pentru activitatea de medic: posibilitatea de a ajuta pacienții și de a face bine dezinteresat, sentimentul personal de mulțumire, contribuția la progresul medical, posibilitățile viitoare legate de carieră, provocarea intelectuală.
Formarea unui medic este extrem de complexă pentru că îmbină pregătirea teoretică cu însușirea de abilități practice, dobândirea responsabilității profesionale cu atingerea unui nivel înalt de performantă, stimularea maximală a talentului cu o atitudine de smerenie. În același timp, educația medicilor rezidenți este particulară pentru că se adresează unor adulți care au ales ei să facă acest lucru, deci nu pot fi constrânși într-un anumit fel pentru atingerea de obiective.
Pentru început oferim tinerilor medici niște repere (milestones) pe care ne dorim să și le însușească (de exemplu: elaborarea unui plan de îngrijire a pacientului; realizarea unei proceduri chirurgicale; realizarea diagnosticului diferențial; dobândirea de evidențe științifice etc.). Apoi, ne concentrăm pe metoda de achiziție, și anume o învățare și perfecționare bazate pe practică. Aceasta etapă este provocatoare pentru că medicii rezidenți sunt predispuși la erori medicale prin lipsa de cunoștințe și de experiență, dar voi reveni asupra problemei erorilor medicale. Ulterior, adăugăm pregătirii o serie de obiective pe termen mai lung, care necesită un timp prelungit de expunere a tânărului la viața de spital: abilități de comunicare cu pacientul, cu familia și cu ceilalți membri din echipa medicală și atitudinea de profesionalism. Pe toata durata acestor etape, sensibilizăm rezidentul asupra ansamblului la care ne raportăm, adică sistemul medical în care ne desfășurăm activitatea. Această caracteristică este definită ca activitate bazată pe sistem.
Ceea ce îmi spuneţi aici pare a fi armătura unui veritabil nucleu de pregătire şi formare profesională. Care i-ar fi caracteristicile?
Prof. Dr. N. C.: Consider că un centru de pregătire și formare a rezidenților trebuie să îndeplinească următoarele trăsături: să ofere un program de instruire documentat cu scopul de a se obține o certificare recunoscută internațional; să aloce procedurile în funcție de abilitățile rezidentului și în funcție de anul de pregătire; să construiască un climat bun de muncă în echipa de rezidenți; să asigure participarea la cursuri de formare; să consolideze deprinderea de abordare a patologiei în comisii multidisciplinare; să stimuleze învățarea la patul pacientului. Fără o însemnătate redusă faţă de cele menţionate aş aminti reducerea perioadelor de timp din programul zilnic care sunt inutile, creșterea timpului alocat educației în defavoarea serviciilor.
Sunt obiective multiple aici. Cine le coordonează?
Prof. Dr. N. C.: La nivelul fiecărui centru, educația medicală are 3 actori: administratorul (care poate să fie managerul de spital, șeful de secție sau coordonatorul de rezidențiat), formatorul (reprezentat de medicul alături de care lucrează rezidentul și care este în același timp mentor, profesor și antrenor) și rezidentul care este principalul responsabil pentru formarea lui. Toți acești trei actori conlucrează la o trecere eficientă a medicului rezident prin cele 5 etape de formare: în prima etapa este complet fără independență; apoi, trecerea se face spre supervizare atentă, supervizare limitată și activitate independentă; ultima etapă este aceea în care rezidentul format aproape complet va superviza la rândul lui alți rezidenți mai mici.
Ce se întâmplă după finalizarea rezidenţiatului?
Prof. Dr. N. C.: Un aspect particular și extrem de important al activității medicale este faptul că aceasta nu se poate realiza decât în echipă. Integrarea medicilor rezidenți care sunt indivizi cu personalități diferite, cu motivații diferite poate reprezenta o adevărată provocare. Sunt două axe pe care se deplasează integrarea tinerilor în echipele medicale: prima axă este autoritatea (mă refer la respectarea autorității) care se definește ca fiind dreptul unei persoane de a impune ascultare; a doua axă este responsabilitatea, adică obligația unei persoane de a efectua un lucru, de a răspunde și de a da socoteală pentru ceea ce face.
Cum funcţionează o echipă eficientă?
Prof. Dr. N. C.: Realizarea actului medical se bazează pe o comunicare eficientă atât în interiorul echipei medicale, între membrii ei, cât și între membrii echipei medicale și pacient sau aparținători. În orice moment al actului medical trebuie să fim siguri de faptul că pacientul înțelege foarte bine ce problemă de sănătate are și ce urmează să i se facă. Canalele de comunicare sunt atât verbale (mesaje exprimate clar, răspicat, transmise pe cât este posibil scris și nu doar oral, însoțite totdeauna de confirmarea recepționării), cât și non-verbale reprezentate de gesturi, imagini, simboluri sau semne. O comunicare bună pe durata actului medical conduce la multiple avantaje: pacientul raportează mai multe informații despre el (medicul află mai multe simptome); crește acuratețea diagnosticului; pacientul primește mai multe informații specifice despre boală; pacientul este mai aderent programelor de educație medicală; pacientul este mai compliant la tratamentul recomandat; se reduce suferința emoțională a pacientului; pacientul acceptă mai ușor evenimente neașteptate dacă a fost informat și crește calitatea vieții pacientului.
Aţi vorbit până aici de partea frumoasă a pregătirii şi exercitării profesiei medicale, aţi văzut doar construcţia. Din nefericire, există şi o parte mai puţin frumoasă, iar noi, pacienţii şi aparţinătorii avem tendinţa să vedem, în urma unui eveniment din familie, doar dărâmarea, atunci când dăm vina pe medicul rezident.
Prof. Dr. N. C.: Un aspect negativ, dar real este cel legat de riscul de erori medicale care însoțește procesul de formare a medicilor. Un medic rezident prezintă un risc de 5 ori mai mare de a realiza o eroare medicală față de un medic cu experiență. Mai mult de jumătate dintre erori sunt consecința lipsei de experiență. O altă cauză este lipsa de cunoștințe stocate în memoria rezidentului (utilizarea excesivă a tehnologiei afectează profund această funcție de stocare). Consecințele pentru pacient sunt grave atunci când se produce o eroare medicală: de la dizabilități pentru pacient, la prelungirea spitalizării sau chiar deces. Discutând despre educația medicală din perspectiva erorilor medicale, aș putea rezuma folosind două cuvinte: checklist și double-check. Acești termeni sunt preluați din aviație și cuprind un ansamblu de metode prin care se urmărește reducerea erorilor. De exemplu, utilizarea unui checklist înainte de începerea oricărei intervenții chirurgicale (prin care se verifică identitatea pacientului, tipul de procedură chirurgicală, administrarea preoperatorie a antibioticului, estimarea pierderilor de sânge și disponibilitatea rezervei de sânge pentru transfuzii etc.) poate să reducă rata de erori la jumătate. Introducerea în activitatea clinică a checklist-ului și a double-check-ului încă din perioadă de rezidențiat organizează eficient munca acestora, crește randamentul și reduce maximal riscul de erori.
Cum este receptat acest complex de aptitudini, informaţii de către rezidenţi? Simţiţi eficienţa mentoratului asupra lor? Mai seamănă viaţa rezidenţilor de azi cu perioada destul de recentă în care v-aţi specializat?
Prof. Dr. N. C.: Spuneam mai sus că filozofia de educație s-a schimbat mult în ultimii 20 de ani. În momentul de față, școala pune accentul mai mult pe dezvoltarea copiilor din punct de vedere emoțional și social decât pe atingerea unor standarde educaționale înalte. Ce înseamnă practic acest lucru: profesorii sunt preocupați mai degrabă să-i facă pe tineri să se simtă bine decât să-i conducă spre însușirea unor valori. Școala nu mai este o comunitate de valori. Școala a devenit un loc în care toată lumea „trebuie să se simtă bine”: „umflăm” notele elevilor ca să se simtă bine; toată lumea primește premiu indiferent de cât de mult a muncit; am schimbat „fii cuminte” cu „fii tu însuți” (chiar și atunci când copilul face lucruri grave) și „nu contează ce faci, contează cine ești”. În final, copiii aceștia ajung să se creadă mici zei obsedați de lucrurile care le oferă emoții pozitive. Drama apare atunci intră în viața reală care este dură și unde nimeni nu-i mai recunoaște ca mici zei. Astfel se explică rata crescută de abandon, de depresie, de atacuri de panică, de anxietate și chiar suicid. Acum vă rog să faceți un exercițiu de imaginație și să translatați aceste tipuri de personalități într-un sistem de educație medicală strict, cu volum imens de muncă și care implică o disponibilitate crescută de dăruire de sine. Este exact opusul a ceea ce au fost învățați tinerii timp de 18 ani. Rezultatele se văd într-un număr crescut de rezidenți care se găsesc la a treia sau patra încercare de specialitate și încă nu se regăsesc „pe sine”. Dar, așa cum spunea profesorul Mircea Miclea, fiecare generație într-un fel sau altul tot va reuși să depășească obstacolele întâlnite.
Sunteţi în plină activitate profesională şi academică, iar anii dumneavoastră de pregătire se definesc atât prin efortul personal, cât şi prin acela al mentorilor pe care i-aţi avut. Care mai este relaţia dumneavoastră cu aceştia?
Prof. Dr. N. C.: Relația cu mentorul nu încetează niciodată. Chiar dacă fizic s-ar instala o despărțire, totuși prezența mentorului rămâne. Aici eu nu vorbesc doar despre a păstra amintirea mentorului sau de a avea iterativ o atitudine de recunoștință și multumire sau de a-i dedica realizările profesionale. Toate acestea rămân, desigur, valabile. Dar este vorba despre altceva, care se preia de la mentor și te însoțeste permanent. Este vorba despre spiritul omului, despre felul lui de a fi. Adevăratul discipol este acela care dobândește spiritul și felul de a fi al mentorului. Aceste trăsături pătrund în ADN-ul uman, influențând gândirea, dorințele, atitudinea și comportamentul. Prin tot ce am spus acum am descris practic relația cu mentorul meu, Profesorul Emerit Dr. Ioan Coman. Eu nu am învățat de la dânsul doar practicarea unei profesii chirurgicale. Am învățat de la profesorul Ioan Coman felul de a fi al unui mare caracter, al unui prefesionist deosebit și al unui dascăl cu har.
Alice Valeria MICU
Sursa foto deschidere: https://www.facebook.com/STIBucharest
Articol publicat în ediția cu nr. 112 a revistei Transilvania Business (12 octombrie – 14 noiembrie 2022)
